fashiondays.ro

Monthly Archives: March 2019

0 2800
copil care mananca din lingurita

Luca are un an și cinci luni și mi-am propus ca până la 2 ani, chiar 2 ani jumate să nu-i fac cunoștință cu zahărul. Încerc să-l hrănesc cât mai sănătos, măcar acum, cât e mic și încă pot decide eu pentru el: fără zahăr, pâine albă, sucuri, mezeluri, prăjeli, biscuiți sau alte ronțăieli pline de coloranți, arome și alte chimicale. Însă, pentru că are și el nevoie să primească un desert, iată două rețete dulci pe care le adoră și le mănâncă uneori la gustare.

Budincă cu quinoa și banane

Semințele de quinoa sunt printre peferatele noastre atunci când vine vorba despre micile plăceri culinare, iar Luca le consumă și el cu plăcere. Le adaug fierte în salate, în iaurt, în lapte, dar le prepar mai ales sub formă de budinci. Mai jos îți voi da o rețetă pentru bebeluși, simplă și foarte rapid de preparat. Copilul o poate servi la gustare sau chiar la micul dejun.

Ingrediente:

  • Quinoa, o cană;
  • Brânză de vaci simplă;
  • Esență de vanilie, o linguriță;
  • Un ou;
  • O banană de mărime medie, foarte coaptă;
  • Stafide

budinca quinoaMod de preparare:

Am pus semințele de quinoa la înmuiat, de cu seară, într-o crăticioară. În ziua preparării budincii, le-am spălat de mai multe ori până când apa a devenit limpede. Apoi, le-am scurs foarte, foarte bine. Într-un bol se pun laolaltă quinoa cu oul bătut spumă, brânza de vaci, banana pisată bine cu furculița, stafidele – și ele lăsate la înmuiat câteva ore – și o linguriță de esență de vanilie. Se amestecă ingredientele până când ajungi la consistența unui aluat omogen. Dacă ți se pare că această compoziție este prea lichidă, mai adaugă brânzică și încă un ou – oul leagă toate ingredientele.

Toarnă budinca într-un vas ceramic uns cu ulei și dă totul la cuptor pentru 30 de minute, la foc moderat. Eu am un cuptor incorporabil, electric – aici găsești niște modele ieftine dacă te bate vreodată gândul să-ți renovezi bucătăria – însă dacă ai unul clasic, pe gaz, trebuie să știi că timpul coacerii poate varia. Dacă nu ești sigură, află că budinca este gata atunci când va prinde o culoare arămie, iar consistența va fi una mai tare. Sfat: pentru a nu se forma o crustă uscată deasupra, acoperă vasul cu folie de aluminiu. Atenție, însă! Folia nu trebuie să intre în contact cu preparatul deoarece conține compuși periculoși pentru sănătate.

Brioșe cu fructe de pădure

Lui Luca i-am mai pregătit într-o vreme brioșe din făină integrală de grâu cu fructe de pădure. Fără zahăr, fără alți îndulcitori. Îmi pare rău că nu mai am fotografiile, dar voi încerca să găsesc ceva asemănător ca să-ți dai seama cât de apetisant arată. Și, evident, să-ți spun și rețeta:

Ingrediente:

  • 200 g făină integrală de grâu;
  • o lingură rasă de praf de copt bio;
  • un ou;
  • 50 grame unt fără sare, la temperatura camerei;
  • esență de vanilie;
  • o linguriță de ulei de cocos;
  • 2 linguri de iaurt de capră;
  • fructe de pădure (afine, zmeură, coacăze etc)
  • briose cu fructe de padure

Mod de preparare:

Oul, iaurtul, untul, uleiul de cocos și esența de vanilie se amestecă bine până la omogenizare. Se adaugă apoi făina și se amestecă din nou. La sfârșit, în compoziție se pun fructele de pădure stoarse bine de zeamă. Cu aluatul format se umplu formele de brioșe. Eu am folosit forma de hârtie pe care le-am introdus în tava specială pentru brioșe. Se coc un minut la foc iute, iar apoi la foc mic timp de 25 de minute. Nu te speria dacă în interior brioșele vor fi puțin umede deși nu este obligatoriu. Nu sunt crude, textura mai moale este de la sucul lăsat de fructe. Dacă ți-am făcut poftă, alte rețete de brioșe – dar pentru adulți și copii mai mari – găsești pe acest site. Spun asta pentru că aceste dulcegării conțin zahăr și făină albă. Nerecomandate celor mici.

Sursa foto: Pixabay, Unsplash

0 2585
luca la joaca main

Este ora 2.30. Din camera copilului, prin ușa întredeschisă se aud primele scâncete. Plânge Luca! Mă ridic din pat. Abia mă țin pe picioare de oboseală. Și intru în camera lui. Mă aplec peste pătuț, îl întorc pe bebe pe-o parte, îl învelesc cu păturica și, pentru că pare din nou adormit, plec. Peste jumătate de oră, episodul se repetă. Apoi încă o dată, peste două ore…Plânge Luca!

Luca plânge aproape în fiecare noapte de când s-a născut. Sunt nopți când mă trezește uneori și de trei, patru ori..nu apuc să dorm mai mult de două ore legat…Scâncește, mârâie, se foiește, dă din picioare, se întoarce pe-o parte și pe alta și dacă nu vin la el în următoarele două minute scâncetele se transformă în plâns. Nu știu ce are și nu știu cum să-l mai calmez. Dacă îi vorbesc încet, în șoaptă, blând, plânge și mai rău. Dacă păstrez liniștea și doar îl mângâi, nici nu mă lasă să pun mâna pe el. De multe ori, sunt nevoită să ridic tonul – doar așa se oprește. Însă, după 15, 20 de minute începe din nou. Astă noapte, de exemplu, s-a culcat la ora 22.00, ca de obicei, dar a adormit pe la și jumate. Fix la miezul nopții a început să plângă. Apoi la ora unu și un sfert. Apoi la ora două. Apoi din nou la ora patru când nu am mai rezistat și i-am dat biberonul pe care ar fi trebuit să-l primească după ora cinci. La ora șase jumate iar urlete, apoi la șapte, apoi la opt. De fiecare dată când se trezește mă uit la ceas și îmi notez orele. Practic, țin un jurnal al urletelor. La început foloseam telefonul, însă am găsit un site cu ceasuri ieftine și am cumpărat unul. Îl țin pe hol și, de fiecare dată când mă dau jos din pat, înainte de a intra în camera copilului, mă uit la ceas și notez ora în agendă.

Eu…eu nu mai sunt om. Un om normal. De la atâta nesomn și oboseală, nu mai sunt de mult cu toate țiglele pe casă. Nedormită, cu moralul la pământ, sunt depășită total de situație. Și da, par ușor dusă cu pluta, ușor nebună..

luca la masuta

Sunt nopți când dorm pe apucate, câte jumătate de oră, uneori două ore legat. Și visez…visez lucruri frumoase, tot ceea ce nu mai am în viața reală. Visez obiecte din copilăria mea, obiecte pe care le credeam uitate, despre care nu credeam că-mi voi mai aminti vreodată. Visez locuri de demult, întâmplări care s-au petrecut pe când eram mică, o visez pe mama, îl visez pe Luca râzând. În vis mă plimb prin grădina lui bunicu, merg cu mamaia la câmp, mă joc în spatele blocului cu indienii, în vis îmi apar tot felul de detalii…modelul unui covor vechi, modelul unor jaluzele roase de vreme, modelul bufetului din bucătăria de vară, soba din cameră, o groapă mică săpată cu un bețigaș. „Dă piciorușul la mamaia!” „Unde mergem, tataie? Unde-om vedea cu ochii!” Și zi, și noapte îmi retrăiesc copilăria…dar mai ales noaptea, în vis îmi apar frânturi din acele vremuri de demult, când eram fericită, liberă, fără nici o grijă, energică, când nimic rău nu se putea întâmpla…pe vremea când bunicii mei trăiau, iar eu eram cel mai iubit, răsfățat și adorat copil din lume…

Dar am și coșmaruri, iar cel mai urât vis este cel în care Luca plânge noaptea, iar eu îl aud și nu mai vreau să mă dau jos din pat să mă duc la el. Sunt momente când nici nu mai știu dacă ceea ce se întâmplă cu copilul meu noapte de noapte este doar un vis urât sau realitatea pură…

Și vine dimineața…când iar îl aud cum plânge și nu mă pot mișca. Parcă sunt paralizată. Înghețată complet într-o poziție care mi-a amorțit jumătate de corp. Îl aud și îl rog în gând..mai lasă-mă puțin..mai lasă-mă cinci minute să-mi revin…și iar ațipesc și nu mai știu dacă îl visez plângând sau chiar plânge cu adevărat. În sufletul meu se dă cea mai grea luptă..e furie, e disperare, e panică, e neputință, e nu mai vreau, e nu mai pot…sunt tot felul de întrebări…de răspunsuri…într-o fracțiune de secundă îmi trec prin fața ochilor momente din viața mea de dinainte de Luca și momente de acum…Luca plânge, Luca nu mănâncă, are crize de personalitate care se termină în urlete și tăvăleli pe jos…eu sunt închisă între patru pereți, fără viață socială, izolată complet, fără job…doamne cât îmi lipsește jobul…nu știu decât să fac de mâncare, să fac curățenie în casă, să ies afară cu copilul, să fac cumpărături, să-i dau să mănânce, să-l adorm, să-l spăl și să-l schimb…toată viața mea..libertatea, independența..fericirea aceea care îmi inunda sufletul ..toate au dispărut ca prin farmec..iar eu sunt singură, goală, putredă pe dinăuntru și mor câte puțin în fiecare zi…

luca se spala pe maini

Știi care este singurul lucru care mă face uneori să mă ridic dimineața din pat? Gândul că voi bea o cafea neagră și fierbinte…și lucrurile vor părea poate puțin mai frumoase…pentru că în rest, cel puțin în momentele acelea, nu văd nimic frumos în viața mea. Nu-mi doresc decât să dorm și să nu-l mai aud plângând. Și mă surprind rugându-mă la Dumnezeu..te rog eu, dacă exiști, uite..fac ce vrei tu…numai fă-l să doarmă noaptea și să mănânce ziua…și fac orice pe lumea asta.. te rog eu din suflet…nu mai suport să-l aud cum urlă…dar Luca plânge în continuare…semn că Dumnezeu are alte priorități. Și pentru asta de foarte multe ori îl blestem și-i vorbesc ca la ușa cortului.

Când îl schimb de pamperși – pe Luca – în primul rând trebuie să-l fugăresc prin toată casa ca să-l prind. Fuge și țipă pentru că nu vrea. Când îl iau în brațe, se pune pe urlat. Acum câteva zile s-a zbătut atât de tare în brațele mele încât era să-l scap pe jos. Degeaba îi spun că trebuie să-i schimbe mami chiloțeii, că nu putem sta murdari la funduleț…odată întins pe spate, pe masa de înfășat, țipă și dă din piocioare și mă lovește…am primit sute de picioare în față, peste gură, în cap, în burtă. Întotdeauna trebuie să-l păcălesc cu ceva pentru că a trecut de mult perioada în care îl mai puteam imobiliza. Mai nou, îi dau să bage în gurița o periuță de dinți cu care încerc fără succes să-l spăl dimineața.

Luca plânge și la masă. Acum e mai bine, dar într-o vreme plângea la aproape fiecare masă. Pentru că nu ia mai mult de trei, patru lingurițe de mâncare, trebuie să insist. Și se lasă cu scandal. Iar eu simt cum îmi fuge pământul de sub picioare, cum îmi crește tensiunea, mă ia cu călduri și cu amețeală. Și pentru că nu-l voi lovi niciodată, nici măcar în glumă, țip la el. Îl cert pentru că dă din mâini, dă din picioare, dă din cap, se ferește de linguriță, scuipă mâncarea, îmi dă peste castronaș, iar piureul sau supa se împrăștie peste tot. El plânge în scăunel, eu plâng pe undeva prin baie sau prin dormitor – locurile unde mă refugiez când simt că-mi pierd mințile. După 30 de minute de chin, în farfurie încă mai este mâncare. Iar eu renunț. I-o iau din față și ne pregătim să ieșim afară.

luca la masinute

Este ora 11.00. Stă la îmbrăcat doar dacă îi repet de o mie de ori că ieșim afară cu ghetuțele și căruciorul. În parc face iarăși circ, iar urletele lui atrag atenția tuturor. Nu stă în leagăn mai mult de cinci minute, asta în ideea în care toți ceilalți copii sunt disperați să stea cât mai mult. Nu vrea să se dea cu motorașul, chiar dacă vede alți copii cum o fac. Încă nu știe prea bine cum stă treaba cu datul din piciorușe și se plictisește repede. Nu prea vede sensul acelui motoraș. Nici cu formele în nisip nu prea vrea…nu știe ce să facă cu ele și le bagă în gură. Așa că stăm amândoi la groapă și eu mă joc, el se uită. Apoi, timid, începe și el să mă imite..dar nu îl atrage în mod special nici activitatea asta. El vrea un singur lucru: să meargă pe alee până când dă de vreo ieșire. Degeaba îi spun că stăm în părculeț la copii, că pe stradă unde vrea el sunt mașini, că am venit la uța uța. El vrea să plece. În momentul în care îl iau de mână, se pune iar pe plâns. Se lasă în jos, nu mai vrea să meagă, se pune în fund și trebuie ori să-l iau în brațe, ori să-l trag după mine. Pentru că nu pot nici una, nici alta – am de câteva zile o durere cumplită de spate și abia mă mișc, îl las să stea în fund, lângă picioarele mele, urlând. Dar…ghici..se uită la noi tot părculețul, iar eu intru în pământ de rușine. Mă simt vinovată, mă simt o mamă denaturată care-și lasă copilul să zbiere neconsolat, mă simt rea și arătată cu degetul. În cele din urmă, după două, trei reprize de genul ăsta sunt nevoită să ies din parc pentru că nu mai suport nici urletele, nici privirile celor din jur. Oricum e deja ora 12.30…așa că ne îndreptăm spre casă.

in leagan

La ora 13.00 prânzul naște alte urlete. Uneori mănâncă tot, alteori se lasă cu scandal mare. La 13.30-14.00 – somnul de după-amiază. Nu-ți imagina că am parte de liniște. După nici o oră începe iar să urle…îl adorm, iar urlă, iar îl adorm…uneori îi vorbesc calm, încet, îl legăn, alteori mă răstesc la el…nu mai știu cum să fac, cum să procedez ca să tacă.

Copilul meu este veșnic nemulțumit, veșnic nu-i convine câte ceva. Peste zi, când stăm în casă, urlă frustrat când îl scot din baie – unde și-a găsit ceva de joacă cât eu mă spălam pe dinți sau când îl scot din dormitorul nostru unde iar și-a găsit ceva de făcut în timp ce eu întindeam rufe la balcon…sau când trebuie să ieșim din bucătărie…

Seara, la baie, într-o vreme urla de mă știa tot blocul. S-a oprit un timp, dar acum a început din nou să cârâie și să mârâie. Deși de abia așteaptă să facă băiță. Sunt momente când vrea în brațe și dacă nu se poate – spăl vasele și sunt cu mâinile pline de spumă – mă trage de haine până aproape că mi le dă jos de pe mine. Când merg la cumpărături nu mai are răbdare să stea în cărucior și se pune iar pe urlat. Asta nu se întâmplă mereu, dar se întâmplă. Când intrăm în casă cu căruciorul, nici nu am pășit bine peste prag, nici nu am închis bine ușa că se pune iar pe mârâit. Vrea să fie cât mai repede dezbrăcat și dat jos din cărucior. Dacă nu mă execut, atât îmi trebuie…

Ce mi se pare foarte ciudat este faptul că, deși acum urlă și îi curg șapte rânduri de lacrimi, în următoarea secundă, dacă i-ai făcut pe plac, se comportă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Eu nu pot acum să bocesc și peste trei secunde să râd sau să mă comport ca și cum nu aș fi avut o izbucnire mai devreme…

in masinute

Azi a început să plângă pentru că i-am închis televizorul. Mda…acum doarme. Aștept plânsetele de la trezire. Pentru că am uitat să-ți spun: când se trezește, dimineața sau după somnul de prânz, obligatoriu o face urlând.

Știu că bebelușii plâng mult. Este perioada în care copilul se dezvoltă, își dezvoltă personalitatea, devine independent, vrea să exploreze, să cunoască mediul înconjurător, vrea mai mult decât poate. Și trece prin multe frustrări. Înțeleg toatea astea…este normal în dezvoltarea lui. Ce nu înțeleg este plânsul de peste noapte. M-am gândit că problemele de somn cu care se confruntă sunt legate de stresul pe care îl acumulează peste zi. E clar că ceva se întâmplă…iar copilul retrăiește experiențele în somn, prin vise urâte. Buun. Deci, ce îi poate provoca stres și anxietate? Primul lucru la care m-am gândit a fost faptul că insist să mănânce mai mult decât își dorește el. Așa că am renunțat să îl mai chinui cu mesele. Vrei să iei dimineața doar trei lingurițe? Ok! Facem cum vrei tu. Însă, următoarea masă va fi la prânz. Și așa am și procedat. Încet, încet – coincidență sau nu – plânsul de peste noapte s-a rărit. În ultima lună, Luca a ajuns să doarmă până dimineața chiar și trei, patru zile la rând. Încă nu am scăpat de acele nopți urâte, dar parcă s-au mai rărit. Și eu am alt tonus. Sunt mult mai odihnită, mult mai calmă ziua, mai înțelegătoare, mai tolerantă, mai conectată cu copilul meu. Și el pare mai afectuos, mai liniștit..uneori are așa un vibe pozitiv că-mi umple sufletul de fericire.

Parcă, încet, încet îmi reiau viața. Mi-am făcut abonament la sală, mi-am cumpărat o carte dintr-o librărie onlineașa de dor îmi este să citesc ceva nou, ceva proaspăt….Recunosc, fac deseori terapie prin shopping, merg des la salon..încerc să fac ceva și pentru mine…încerc să-mi reiau viața din acel punct de unde am lăsat-o în aer. Și parcă mi-e mai bine puțin.

luca in lighean

Mai am multe de rezolvat cu mine – vin cu o grămadă de sechele din copilărie – dar încet, încet sper să le depășesc pe toate. Uneori, cred cu toată tăria că dacă Luca ar dormi noaptea, aș fi în stare să mut munții din loc, aș fi în stare să zbor până la cer și-napoi…aș avea puterea să fac orice. Absolut orice. Am un copil minunat, îl ador, este viața mea, sufletul meu..este mai presus de orice pe lumea asta…A reușit ce nu a reușit nimeni niciodată: să scoată din mine, în același timp, tot ce este mai urât dar și mai frumos. E ciudat că spun asta..dar sunt sinceră. Sinceră cu mine, cu tine..Tu, cea care acum citești. Sper să nu te fi plictisit articolul ăsta kilometric. Dar, dacă nu ți-aș fi spus ce am pe inimă, dacă nu m-aș fi descătușat aici, în fața ta, nu cred că aș fi reușit să mă mai ridic de jos. Pentru că Luca mă ridică în Cosmos, dar într-o fracțiune de secundă mă poate îngropa la sute de metri sub pământ. Și încerc zi de zi, ceas de ceas să mă mențin pe linia de plutire, la suprafață. La aer. Uneori reușesc, alteori nu. Azi, pentru că am avut răgazul să-ți spun ce sunt, cine sunt, cum gândesc, ce greșesc…azi am puterea să zâmbesc. Va fi bine!

0 2015
bebelus care inoata in piscina

Suntem la a patra ședință de înot, iar Luca a început deja să dea singur din piciorușe. Sunt tare mândră de băiețelul meu și nu pot decât să mă felicit pentru alegerea făcută. Ca orice părinte, îmi doresc tot ce este mai bun pentru copil: să fie sănătos, vesel, să se dezvolte armonios, să fie puternic psihic și plin de încredere. Așa că-ți voi spune și ție cum m-am pregătit, dar și cum decurge o ședință de înot pentru bebeluși. Poate experiența mea te va face să mergi și tu cu bebe la bălăceală.

Mi-am dorit încă de anul trecut să-l duc pe Luca la înot, dar n-a fost să fie…Inițial, mi s-a spus că este prea mic, să mai așteptăm până împlinește șase luni. Apoi, după ce a mai crescut, au venit concediile, ne-am luat cu una, cu alta, cu ieșirile afară în părculeț, cu plecările la țară…și uite că a venit iarna. Parcă nu mă trăgea inima să ies cu copilul în ger după o oră de bălăceală. Acum, în schimb, chiar nu am mai avut nici un motiv să amân momentul. Așa că am ales piscina și am vorbit cu un instructor.

Ce am aflat…

Față de alte sporturi, înotul poate fi practicat de copil începând cu vârsta de șase luni. Uneori, copilul poate fi chiar mai mititel. Iar asta pentru că bebelușii se simt în bazin ca în mediul lor natural. Motivul este simplu: ei încă nu și-au pierdut reflexele pe care le-au dobândit în burtica mamei, apa din piscină fiind asociată cu lichidul amniotic. Din păcate, cu cât cresc, cu atât aceste abilități se pierd…Acesta este motivul pentru care un copil dat la înot de mic are șanse foarte mari să învețe să înoate până la vârsta de doi ani.

bebelus care inoata sub apa

De ce să-l duci la înot?

Cel mai bine ți-ar explica un medic pediatru sau un kinetoterapeut. Eu, una, am avut o discuție chiar cu instructorul. În primul rând, înotul este sportul pe care copilul îl poate practica de la vârste foarte fragede. N-o să vezi niciodată un bebeluș jucând fotbal sau mergând la karate. În schimb, la înot copiii intră în bazin chiar înainte de a învăța să meargă. Practicând sportul de mici, ei se obișnuiesc cu un anumit stil de viață și vor trăi ca adulți mult mai sănătos. Acești copii vor prefera să facă mișcare în loc să stea cu ochii lipiți de ecranul televizorului, al tabletei sau smartphonului. Jocurile pe calculator nu îi vor atrage prea mult..pentru ei, distracția va presupune activitate, sport, ieșiri în aer liber. 

Tot instructorul mi-a spus că înotul ajută organismul să devină mai rezistent, circulația sângelui îmbunătățește sistemul imunitar, păstrează sănătatea inimii și a plămânilor. Prin înot se exersează toate grupele de mușchi, aceștia se dezvoltă armonios, iar copilul mic învață să meargă în piciorușe de timpuriu. Dar nu numai. Înotul, ca și mișcarea în general, elimină stresul – și copiii, din păcate, sunt foarte stresați. Tot prin înot copilul capătă încredere în el, devine mai independent, mai curajos, cu inițiativă – ceea ce, trebuie să recunosc, îi cam lipsește lui Luca. El este obișnuit să stea mai mult după fustele mele, deși nu i-am încurajat niciodată un astfel de comportament. Dimpotrivă. Dar Luca este un copil foarte dependent de mine, nu stă mai mult de cinci minute singur, iar în casă mă urmărește peste tot ca un cățeluș. Poate că înotul o să-i prindă bine.

Până să începem lecțiile de înot, dar și până să ieșim afară în părculeț la leagăne și copii, a fost destul de greu cu plictiseala și cu statul numai în casă. Deh…ploile, ninsoarea, gerul, vântul nu ne-au lăsat să ne bucurăm prea mult de aer curat. Dar, am reușit cât de cât să ne ocupăm timpul cu joacă. Deși Luca e băiețel, el nu se joacă cu mașinuțe, așa cum s-ar juca fețițele cu papusi. Lui îi place să sorteze căpăcele, să le înșire, să pună paie de plastic în găurelele de la sită, să pună cuburile unele în altele sau să care jucăriile după el dintr-o cameră în alta. Ne jucăm și cu mingea, ascultăm muzică pentru copii, dansăm și mergem „cu calul”. Eu fiind calul. Luna viitoare vreau să-i cumpăr o măsuță cu scăunele unde să stea să coloreze. Dacă ar fi fost fetiță nu i-ar fi lipsit o casuta papusi. Așa că, băiețel fiind, o să primească un cort în care să se ascundă sau să-și facă o cazemată.

Ce piscină să alegi?

Norocul nostru a fost că avem în cartier un centru spa cu piscină, iar în 10 minute suntem acolo. Nu știu cum aș fi procedat dacă bazinul ar fi fost mai departe, în altă zonă a Bucureștiului. Să nu uităm totuși că este destul de greu pentru un copil atât de mic să fie transportat pe distanțe mari cu mașina, cu taxiul sau cu mijloacele de transport în comun. Și pentru tine, ca părinte, este extrem de obositor. Iar pentru bebe – o experiență extenuantă. Poate cunoști mămici, poate ai prietene care își duc copiii la nu știu ce bazine, la nu știu ce piscine, la nu știu ce mari centre sau la instructori renumiți…nu este obligatoriu să procedezi la fel. Ideal ar fi să optezi pentru cea mai apropiată piscină, care nu se află în cealaltă parte a orașului. Cel mai mult contează ca cel mic să fie cât mai relaxat, cât mai odihnit și, nu în ultimul rând, să existe acea chimie cu instructorul, fără de care nu se poate face absolut nimic.

luca la bazinCum îl pregătești pe bebe?

Lucrurile sunt simple la capitolul ăsta pentru că, fiind mic, bebe nu prea are mari nevoi. Eu i-am luat lui Luca un halat de baie cu glugă, pamperși de apă și o pereche de papucei din cauciuc, speciali pentru mersul la bazin, ca să nu stea în piciorușele goale până intră în apă. Să știi că mai dificil a fost să mă pregătesc eu…și spun asta pentru că afară este destul de rece în această perioadă, iar în interior este foarte cald. Când am intrat în vestiar, am crezut că leșin…îmbrăcată cu jeanși, pulover, geacă, eșarfă la gât…copilul la fel echipat…și dă-i și luptă..hai mami scoate piciorușul, bagă piciorușul, hai să ne întindem, hai în funduleț, hai în piciorușe, scoate mânuța, bagă mânuța, vino la mama, stai așa, stai invers, hai să punem halatul, hai să punem papuceii..de ce nu intră papuceii…aoleu sunt prea mici..stai că nu le-am desfăcut curelușa…la sfârșit, după ce am reușit să dezbrac copilul, să-l echipez și să îndes geanta în dulăpior m-am simțit ca după o ieșire de la saună. Apoi, partea a doua – când a trebuit să plecăm și am reluat calvarul. Acum a fost și mai greu pentru că hainele nu mai alunecă atât de ușor cum o fac pe o piele perfect uscată. Nu-ți mai spun că la un moment dat Luca a „evadat” din brațele mele și a început să alerge ca nebunul în fundulețul gol și în piciorușele goale prin tot vestiarul. Dă-i și prinde-l acum…Ce să zic…circ! Bine că eram singurii pe acolo.

Toți bebelușii plâng

Din vestiar, el echipat pentru înot, eu arătând ca o femeie ușor nebună, am ajuns, într-un final, la bazin. Instructorul a venit, am schimbat două vorbe, mi-a luat copilul din brațe și a plecat. Nici eu, nici Luca nu prea ne-am dat seama ce s-a întâmplat. Când m-am dezmeticit, el era deja în apă. Și plângea. Da, bebelușii plâng. Și nu pentru că nu le-ar plăcea apa, ci pentru că nu se pot despărți de mama, pentru că se sperie de necunoscuți, de străini. Nu mai vorbesc despre mediul nou cu care intră în contact. La prima ședință Luca a plâns când Dan l-a luat de lângă mine, dar s-a calmat în apă. La a doua ședință a plâns numai când l-a văzut pe instructor. La a treia ședință a început să plângă când am ajuns cu el la recepție…nu vrei să știi ce urlete au urmat după..Însă, odată intrat în apă, se relaxează total. Dacă mă vede, încep din nou țipetele. Mi s-a spus că așa reacționează cam toți copiii. Motiv pentru instructorul nu lasă nici un părinte să stea pe marginea bazinului. Știindu-te aproape și văzându-te cum te agiți, copilul va plânge în continuu și nu se va putea lucra cu el. Motiv pentru care eu privesc de pe o terasă, printr-un geam. La început, recunosc, nu mi-a picat bine să-mi știu bebelușul supărat, dar apoi, când am cam văzut cum stă treaba, m-am relaxat. Știi ce fac acum? În timp ce Luca se află la exerciții în bazin, îmi beau liniștită cafeaua de dimineață. Sau poate un fresh de portocale. Sau un smoothie de rodie. Și am o oră în care să mă odihnesc și eu. Și psihic și fizic…Luca e pe mâini bune deci…hai și eu cu relaxarea! Wow! O oră doar pentru mine! Ce lux!!

copil mic care se joaca in apa

Cum se desfășoară o lecție de înot

Noi mergem de două ori pe săptămână, marțea și joia, de la ora 12.00. Este un program ideal pentru că la ora 13.00 Luca ia prânzul, iar apoi își face somnul de după-amiază. Asta…dacă nu dau vecinii de deasupra noastră cu aspiratorul…În fine, să nu divaghez…Revenind… În bazin copilul este ținut în brațe și stă pe spate, cu capul rezemat de umărul instructorului. În timp ce înconjoară bazinul în mers, acesta îl ajută pe bebe să dea din piciorușe. Ieri am aflat că Luca a început să facă și singur mișcarea asta. Și uite așa decurge ora..50 de minute de bazin, de dat din piciorușe și somnul de prânz este cel mai odihnitor. Cu timpul, exercițiile în apă vor deveni din ce în ce mai complexe până când bebe va fi scufundat. Iar apoi copilul chiar are liber la bălăceală. Însă totul se desfășoară cu pași mărunți și în funcție de cum reacționează fiecare copil în parte.

Te-am convins să-ți duci și tu bebelușul la înot? Sper…deși acesta nu este un articol de specialitate. A fost scris bazându-mă pe propria experiență. Care, vreau să cred, te va ajuta și pe tine. 

Sursa foto: Pixabay, Unsplah

0 2183
femeie in fata laptopului

Una dintre cele mai grele decizii pe care le-am luat în viața mea a fost aceea de a-mi schimba locul de muncă. Nu e simplu…Te obișnuiești cu locul, cu colegii, cu șefii, ajungi să-i cunoști, să legi chiar prietenii. Este greu să întorci spatele unor ani împreună cu ei. Sunt, până la urmă, cei cu care petreci mai mult timp decât o faci cu familia ta. Însă, există momente când ar trebui să-ți vezi de drum, momente când ar trebui să-ți asculți rațiunea.

Am observat un lucru de-a lungul timpului: sunt oameni care își schimbă jobul des, uneori chiar prea des, și o fac fără nici un regret. Am avut colegi care au plecat și nu s-au mai uitat înapoi…dar am cunoscut și persoane care nu suportă schimbarea și nu s-ar duce în altă parte pentru nimic în lume. Însă, când rațiunea îți urlă zilnic în urechi și-ți spune că este timpul s-o iei din loc, ascult-o! Iată când ar trebui să-ți faci bagajele!

femeie stresata

1. Rutina, bat-o vina!

Indiferent de meseria pe care o practici, la un moment dat vei simți că ai intrat într-o rutină care te ucide câte puțin în fiecare zi. Totul pare tras la indigo. Totul este la fel, iar tu simți cum îți amorțesc simțurile. Te plafonezi. Nimic nu-ți mai stimulează creativitatea, inteligența, perspicacitatea. Aceeași oră la care te trezești dimineața…același drum aglomerat până la job… aceiași colegi cu aceleași năravuri. Aceiași șefi, aceleași taskuri. Aceeași cafea de la automat, aceleași discuții, probleme și rezolvări. Nimic nu te mai ajută să te dezvolți, să crești…Nu-ți spun să renunți la meseria ta, ci doar să-ți cauți un alt loc de muncă. Ai nevoie să iei o gură de aer proaspăt, să te resetezi, să-ți turezi din nou motoarele. Să schimbi peisajul. Colegii. Situațiile. Proiectele. Drumul până la birou. Cafeaua, senvișul sau …cine știe ce oportunități nebănuite ți se vor ivi în cale. Nu sta agățată de un job care nu-ți mai aduce nici o satisfacție, care te trage pe linie moartă. 

2. Simți că nu mai evoluezi

Cu toții ne dorim să creștem, să ne dezvoltăm, să ne construim o carieră, un nume, să ne bucurăm de apreciere, de prestigiu. Cu toții tindem cât mai sus. Însă, din păcate, există multe joburi care te limitează din start. Îți dorești să evoluezi, dar nu ți se permite, nu ți se dă ocazia să demonstrezi ce poți cu adevărat. Așa că nu-ți mai pierde timpul. Întinde aripile și zboară! Atinge-ți potențialul, cunoaște-te, urmărește-ți scopul, împlinește-ți visul! Caută un job, caută un angajator care să te ajute să fii un om mare, un om împlinit profesional, un om mândru de realizările lui.

Fă-ți propria ta firmă. Ai curaj să riști tot? 

Există foarte multe exemple de oameni care și-au părăsit joburile și s-au lansat pe cont propriu în mici afaceri. Corporatiști care au pus într-o zi lacăt pe birou, s-au mutat la țară și au început să crească fructe și legume, flori, păsări, animale, au devenit cultivatori de lavandă sau au început să se ocupe cu diverse meșteșuguri. Sunt povești cu final fericit, dar asta nu înseamnă că și tu vei reuși. Ai curaj să lucrezi pentru tine? Ți-ai vinde tot – apartament, mașină, alte bunuri – pentru a fi propriul tău șef? Asta, în ideea în care există foarte multe piedici pe care ți le pune de la început chiar statul român: multă birocrație, zeci de drumuri de făcut, sute de acte și documente de completat, timp pierdut în așteptarea deciziilor, a aprobărilor, a autorizațiilor etc. Apoi, același stat român își cere partea, iar tu va trebui să plătești taxe și impozite – acum, de exemplu, ne aflăm în perioada în care, dacă ai avea o firmă sau ai fi PFA, ar trebui să faci calcul impozit pe profit. Ai renunța la statutul de angajat ca să muncești pentru tine însăți?

3. Salariu mic? Vinde-te mai bine!

Evident, trebuia să ating și subiectul banilor. Pentru că este extrem de important. Nimeni nu muncește la capacitate maximă, nici un angajat nu va fi pe deplin motivat, nu va fi trup și suflet pentru compania la care lucrează, nu va fi nici loial, nici de încredere dacă nu este mulțumit de salariul care i se oferă. Dimpotrivă. Va fi mereu în așteptare, mereu în căutarea unui alt job. Dacă te afli în situația asta, cel mai periculos lucru este să te obișnuiești cu ideea, să te complaci, să gândești că nu vei găsi un post mai bun în altă parte, că nimeni nu-ți va oferi mai mult decât ai în prezent. Există șefi care, pe lângă faptul că nu măresc salariile angajaților cu anii, le induc acestora ideea că ar trebui să fie fericiți că au un loc de muncă. O practică des întâlnită, din păcate…Nu ești mulțumită de salariu? Caută în altă parte și vinde-te mai bine. Pentru că meriți de o mie de ori mai mult!

4. Nu mai există motivație

Pe lângă rutina zilnică care parcă te sufocă, simți că nu mai ai nici o motivație, parcă nimic din ceea ce înseamnă jobul tău nu te mai face să te trezești dimineața, să te dai jos din pat…Nu ești apreciată pentru munca depusă, nimeni nu te laudă, nimeni nu-ți spune bravo atunci când meriți. Indiferent de cât de mult ai munci, de cât de bine ai face-o, simți că nu contează pentru nimeni. Salariu mic, bonificații deloc, de prime nici nu se pune problema, bani pentru orele suplimentate nu există niciodată…Mai mult, nu contează că aduci mai mulți bani în firmă, că termini la timp sau chiar mai devreme proiectele, nu contează că ești dedicată trup și suflet. În schimb, cea mai mică abatere îți este foarte dur taxată. Simți că nu e corect? Pleacă mâine! Și fă-o cu zâmbetul pe buze, fericită că ai scăpat de oameni care nu te merită.

sef si subaltern

5. Șeful îți dictează viața

Din păcate, întotdeauna vor exista și șefi ajunși în posturi cheie, de conducere, însă fără a fi pregătiți pentru asta. Să fii un lider adevărat este aproape o artă, iar astfel de oameni sunt destul de rari. De obicei, întâlnim șefi blazați, plictisiți, șefi care sunt prost pregătiți, care nu-și asumă greșelile și le pun în cârca subalternilor, care țin de propriul lor scaun și sunt în stare să calce pe cadavre pentru asta, șefi care nu dispun de nici cea mai mică urmă de inteligență emoțională, care impun respectul prin frică, care recurg la tertipuri de genul santajului și al amenințărilor meschine – te dau afară, îți dau amendă, îți tai din salariu etc. Dacă ai parte de un asemenea despot, este cazul să-i spui la revedere. Nimeni nu este șef peste viața ta. Nimeni nu are dreptul să te subjuge, să se joace cu sentimentele tale, nimeni nu are dreptul să te umilească, să te facă să simți că nu contezi, că nu exiști…

6. Se scufundă vasul

Nu-ți spun să fii o dezertoare, să fii un anagajat oportunist care atunci când este mai greu, fuge și își lasă colegii și șefii baltă. Pe de altă parte, nici nu te pot sfătui să rămâi atârnată într-un job care se scufundă odată cu compania pentru care lucrezi. Aici fiecare decide după cum consideră. Pentru că sunt oameni care rămân până la capăt, dar și oameni care atunci când simt pericolul, pleacă. În cazul în care firma la care lucrezi este în pragul falimentului, iar tu vrei să-ți cauți un alt job, nu ar trebui să te judece nimeni, nu pleci pentru că așa îți dorești, ci pentru că altfel nu se poate. Ești obligată de anumite împrejurări. Și, dacă este posibil, cere o scrisoare de recomandare. Scrisoarea de recomandare trebuie redactată de șeful tău direct dar, dacă nu se poate – s-ar putea să nu vrea să facă un astfel de efort pentru tine – atunci ai putea vorbi cu un coleg, cu un client sau cu altă persoană din conducere care îți cunoaște activitatea.

Am scris acest articol cu gândul la propriul meu job…mai sunt doar câteva luni și ar trebui să mă întorc în câmpul muncii din concediul pentru creșterea copilului. Mi-e dor de colegi, mi-e dor de momentele frumoase petrecute împreună, mi-e dor de biroul meu de lângă geam, mi-e dor de cafeaua de dimineață, mi-e dor să scriu, să simt mirosul paginilor de ziar…Dar, există mereu un „dar”…

Sursa foto: Pixabay, Unsplash