kurtmann.ro

Monthly Archives: August 2019

0 748

Pe Luca l-am dat la grădiniță în luna iunie, și uite că, mâine, poimâine, se împlinesc trei luni de când a intrat în colectivitate. O să-ți povestesc prin ce experiențe am trecut noi, cu bune și cu rele, ce am învățat din ele și cum am gestionat micile crize. Sunt câteva sfaturi pentru părinții care caută și ei grădiniță, poate vor trece mai ușor prin acest iureș nebunesc de sentimente contradictorii, emoții și stres.

 Cum am ales cea mai bună grădiniță

Cum spuneam și în acest articol, grădinița ideală nu există. Așa că, a trebuit să fac niște mici compromisuri. Compromisuri în legătură cu distanța până acasă, în legătură cu transportul, dar și compromisuri financiare. Dar au meritat, pentru că în acele momente alte lucruri mi se păreau importante.

Meniul

În primul rând, pentru mine a contat foarte mult ca Luca să mânânce cât mai sănătos. De exemplu, la micul dejun pe care i-l prepar acasă, eu îi dau copilului, câteodată, cereale integrale cu lapte în care adaug și pseudocereale: rezultă o pastă din orz, ovăz, hrișcă, quinoa și fulgi de porumb. La una dintre grădinițele pe care le-am vizitat copiii primeau dimineața șuncă. Nu am fost niciodată de acord cu carnea procesată și mezelurile. Luca nu a pus gura pe așa ceva și sper nici să n-o facă prea curând. Așa că am tăiat de pe listă grădinița cu pricina. Alte grădinițe ofereau copiilor zilnic dulciuri, nu aveau bucătărie proprie și nici mâncarea nu era prea grozavă.

Curățenia

În afara unui meniu sănătos, echilibrat și diversificat a contat foarte mult curățenia. La grădinița noastră aproape că lingi pe jos. Exagerez, dar ai înțeles ideea. Totul în jur de la ferestre, perdele și draperii, covoare, obiecte sanitare, obiecte de mobilier și alte mici decorațiuni – totul îți dă această senzație de curat și proaspăt. Ni s-a explicat la prima vizită cum se face curat, cum se dezinfectează, ne-au arătat inclusiv produsele de curățenie pe care le folosesc. Am vizitat fiecare încăpere a clădirii, inclusiv debarale și cămări. Am intrat în bucătărie, am deschis dulapuri și frigidere, am inspectat vasele în care se prepară mâncarea gătită, am văzut tacâmurile și vesela. Totul, dar absolut totul era impecabil.

Acomodarea treptată

Introducerea unui copil în colectivitate este o etapă foarte importantă în dezvoltarea lui din toate punctele de vedere, însă acest drum este, uneori, tare anevoios. Se lasă cu lacrimi de crocodil, cu plânsete, cu țipete, copilul este disperat, vrea la mama, nu știe de ce este lăsat acolo, de ce pleacă părinții, îi este frică de străini și se simte abandonat. Așa că am ținut foarte mult să găsesc o grădiniță care să accepte ideea de acomodare treptată. Asta, mai ales pentru că Luca este un băiețel foarte dependent de mine, ca orice copil care a stat timp de doi ani aproape numai cu mama lui. Despărțirea este, de cele mai multe ori, foarte grea, atât pentru el, cât și pentru tine, ca părinte. O să-ți povestesc cum a fost la noi.

Cu vreo câteva săptămâni înainte de prima zi de grădiniță, eu aproape că am făcut un atac de panică la gândul că-mi voi da copilul „prin străini”. Nu puteam să concep, creierul meu se blocase, nu putea mesteca această informație: îmi dau copilul să-l crească alții, nu voi mai fi lângă el când va avea nevoie. Cine o să-l mai mângâie? Cine o să-l mai ia în brațe? Cine o să se mai joace cu degețelele lui? Cine o să-l mai ciupească de pulpițe? Cine o să-i mai ia apărarea dacă îl va supăra un alt copil mai mare? Parcă se ducea în armată, nu la grădiniță!!! Realizam că exagerez foarte mult, că dramatizez teribil, dar asta simțeam. Îmi imaginam camera lui goală peste zi și nu mai puteam respira. A trebuit să lucrez mult cu mine ca să accept ideea de grădiniță. În capul meu transformasem plecarea lui într-o chestia absolut dramatică, ceva teribil peste care eu nu puteam trece. Asta, cum spuneam, cu câteva săptămâni înainte.

Cu timpul însă, vizitând grădinițe, vorbind cu educatoarele și doamnele directoare, văzând alți copii acolo jucându-se, am început să mă mai liniștesc. Am prins încredere. Grădi nu este un bau-bau. Da. Recunosc. Înainte de a-mi obișnui copilul cu grădi, a trebuit să mă obișnuiesc eu. Am realizat foarte repede că dacă eu nu sunt ok, îi voi transmite asta și băiatului, iar de aici…vom intra într-un cerc vicios din care cu greu vom mai ieși. Acum, după ce am depășit criza prin care am trecut, cred că un singur sfat aș putea să dau părinților care caută grădiniță sau care tocmai și-au dat copilul la creșă. Dacă voi priviți acest proces cu panică, frică, stres sau emoții negative și copilul se va comporta la fel. Când m-am relaxat, s-a relaxat și Luca. Nu în același moment, nu în aceeași zi, ci treptat, treptat. Comportamentul lui mi-a schimbat și mie modul de a privi lucrurile. Și viceversa. Nu știu care dintre noi doi l-a tras și pe celălalt pe linia de plutire. Dar, cumva, ne-am echilibrat reciproc. Așa cred. Așa simt privindu-l.

Copil mic cu ghiozdanul in spate pe strada
Luca nu mai vrea să fie ținut de mânuță, lui îi place să meargă singurel spre casă.

Sfaturi pentru părinții care caută grădiniță. Cum a fost în prima zi

În prima zi, am mers la grădi și am stat împreună cu băiatul în sala de clasă. A doua zi, a mai venit încă un părinte. Imaginează-ți o educatoare, doi copii mici și doi părinți stresați în ultimul hal care se joacă cu mașinuțe, cuburi și lego jos, pe covor. În prima și a doua zi am stat cu Luca o oră și am plecat împreună acasă. A doua zi am stat vreo două ore și am plecat din nou acasă. Am prelungit programul pe parcursul întregii săptămâni, fiind lângă copil non stop, în sala de clasă, în sala de mese și afară, la locul de joacă. Ne-am spălat împreună pe mâini la micile chiuvete bebelușești, l-am schimbat de pamperși în locul special amenajat, l-am dat în tobogan, și leagăne…toate astea făcute împreună cu Miss Bety educatoarea grupei baby și a altor doamne îngrijitoare.

Începând cu a doua săptămână, am încercat să mă retrag, încet,încet. Aveam inima cât un purice, eram speriată, mă simțeam vinovată, tremura sufletul în mine și îmi venea să bocesc necontrolat. Îmi lăsam copilul singur! În prima zi, am lipsit o oră. Mi-am luat inima-n dinți și am plecat fără ca Luca să mă vadă. La colțul străzii este o benzinărie. M-am refugiat acolo. Mi-am luat o cafea, am pus telefonul pe masă, am deschis laptopul și am început să lucrez ceva pentru site. Voiam să scriu un articol, să-ți spun ce simt în acele momente, dar ochii îmi erau ațintiți pe telefon. Doamne…să nu sune! Dacă suna, suna Miss Bety, care mi-ar fi spus că Luca plânge. Ar fi trebuit ca în câteva minute să ajung la grădi să-l iau acasă. Dar nu a sunat nimeni. Nici atunci și nici în altă zi.

După alte două săptămâni de stat cu orele în benzinărie – deja mă cunoșteam cu toți angajații – am decis că este momentul să plec direct acasă. În prima lună, Luca a stat la program scurt, până la ora 13.00. După masa de prânz, veneam și îl luam. A doua lună, în iulie, a stat la program lung. Însă, pentru că ne aflam în etapa a doua de acomodare treptată, având în vedere și noul program, îmi luam copilul imediat după gustarea de la ora 16.00.

O gură de aer…simt că trăiesc!

A fost foarte greu pentru mine începutul grădiniței. Cred că am avut eu mai mari probleme de acomodare decât copilul. Când îl lăsam și plângea, mi se rupea sufletul. Pentru că, deși l-am introdus treptat în colectivitate, Luca a avut destul de multe episoade de plâns. Lucrul bun – dacă poți vedea ceva bun în asta – a fost că, după ce plecam, se potolea, iar peste zi era un copil cuminte, cooperant, vesel și sociabil. Problema era dimineața, la despărțire. Am suferit foarte mult. Erau zile când plecam și eu plângând. Dar, cred că orice părinte trece, mai devreme sau mai târziu, prin asta. Este una dintre multele probe de foc. Încercam să mă îmbărbătez, să-mi spun că e normal să plângă, că așa fac toți copiii, că este normal ca eu să sufăr, că așa fac toți părinții.

Odată ajunsă acasă, parcă lucrurile nu mai păreau atât de negre. Educatoarea îmi scria mesaje de încurajare și mă ținea la curent cu tot ce făcea băiatul. Nu mai spun că eram cu ochii pe camerele de supraveghere toata ziua. Și, încet, încet, am reușit să-mi reiau viața. În primul rând, am început să mă bucur de tihna cafelei de dimineață pe care mi-o faceam imediat ce intram pe ușă. Am început să am timp și de mine..cosmetică, coafor, mani și pedi, shopping cu orele prin malluri..Yupiiii!!!!  Este adevărat, cred că în perioada asta am făcut curat în casă cum nu am făcut în viața mea, am spălat, am călcat rufe și hăinuțe, am făcut de mâncare câte două, trei feluri, am organizat chiar un brunch acasă și am invitat într-o dimineață câteva prietene, am mers la cumparaturi plus alte și alte drumuri cu treabă. Este adevărat, uneori mai storceam câte o lacrimă, două, când intram la băiat în cameră și o vedeam goală.

Drumul cu autobuzul, un coșmar

Grădinița noastră se află la câteva stații de autobuz, iar apoi, după ce cobori, mai trebuie să mergi pe jos vreo 5-7 minute. Din păcate, în acea perioadă, mașina personală era pe butuci, fără ITP, fără baterie, fără RCA…fără revizie, fără carburant. Practic, era ca și cum nu ar fi existat. Inițial, nu mi s-a părut o mare problemă să mergem cu autobuzul. Nu mi-a convenit, dar nici nu am făcut din asta o dramă. Aia e! Îmi asum drumul cu RATB-ul pentru o perioadă.

Însă, apoi, mi-am blestemat zilele. Eram în stație dimineața la ora 08.00 fix. Dacă pierdeam mașina de la ora 08.00 la revedere, drum bun! Mai venea încă una după vreo 15 minute. În care, de obicei, nu ne puteam urca din cauza aglomerației. Și trebuia să mai așteptăm. Venea și următoarea. Era deja 8.30. De multe ori, nici în asta nu ne puteam urca. Înăuntru era o aglomerație de nedescris. Scandaluri și călcături în picioare. Căldură, oameni nemulțumiți, stresați și nervoși. Nu aveai loc să te miști, stăteai și într-un picior dacă aveai ghinion. A fost ceva absolut oribil! Imaginează-ți cum stăteam eu cu copilul în brațe, ținut doar într-o mână, cu geanta mea pe umăr, cu ghiozdănelul lui pe alt umăr și cu cealaltă mână încercând să prind o bucățică dintr-o bară de susținere. Pe Luca nu puteam să-l las să stea în piciorușe pentru că l-ar fi strivit lumea. Nu mai spun că s-ar fi speriat ar fi început să plângă. S-a întâmplat de câteva ori să urle chiar la mine în brațe. Dar erau și zile când celor care stăteau pe scaune li se făcea milă de noi (sau poate nu mai suportau țipetele copilului) și ne lăsau să stăm jos. Ce să mai spun…drumul până la grădi și înapoi a fost un coșmar. Motiv pentru care, de nervi, într-o singură zi am cumpărat și baterie, și RCA, am făcut și revizia și ITP-ul.

Luca, după trei luni de grădiniță

Luca s-a integrat în colectivitate, chiar dacă și acum mai plânge, uneori, dimineața, la despărțire. Însă, după ce plec se liniștește, iar peste zi este un copil cuminte, cooperant, sociabil și vesel. A fost grea acomodarea, dar nu ceva de speriat. Putea fi și mai rău. Ce am observat schimbat în comportamnentul lui este un atașamant mai profund față de mine. Când ajungem acasă devine dintr-o dată avid de iubire și de atenție. Îmi dau seama care sunt motivele. Așa că ajungem acasă, întrăm pe ușă, ne descălțăm împreună, ne spălăm pe mâini împreună, ne schimbăm de haine împreună..toate activitățle le fac cu copilul lipit de mine. Dacă îl las singur pentru câteva clipe, există riscul să înceapă să plângă și să se mai oprească după jumătate de oră. Crizele acestea de plâns se întâmplă des și am observat că motivele sunt aproape inexistente sau foarte banale. Parcă le caută și dacă nu le găsește, le inventează. Nu vrea să se descalțe. Nu vrea să intre în casă. Nu vrea să se spele pe mâini, deși este o activitate care îi place în general. Pune mâna la aragaz, cuptor, trage de nu știu ce sertar de la frigider, vrea să se urce pe calorifer, iar apoi să privească pe geam. Vrea apă, dar o refuză când i-o dau, vrea să se urce pe masă, vrea să se joace cu mopul din balcon..sunt chestii pe care i le accept și altele pe care i le refuz. Dacă se lovește de un NU categoric din partea mea, se trântește pe burtică și se pune pe urlete. Nu am ce să-i fac. Ori îi fac pe plac, ori…asta e. Îl las să se descarce. Nu am cu ce să-l păcălesc. Nu se mai lasă păcălit. După ce trece criza, timp în care eu îl ignor, dar stau cu ochii pe el, ne vedem în continuare de ale noastre. Devine din nou copilul dulce și cuminte și drăgăstos și vesel de care sunt totalmente îndrăgostită.

Știu că am scris mult. Dar am vrut să-ți împărtășesc din experiența mea, să-ți spun povestea noastră, să-ți arăt că tot procesul acesta – uneori atât de dificil – este normal și firesc. Și ar trebui să-l privim mai detașați, mai obiectiv, nu cu încrâncenare, cu panică și stres, cum am făcut eu la început. Nu e bine nici pentru noi, nici pentru copii. Sfaturi pentru părinții care caută grădiniță ar fi multe, dar mă voi opri la unul singur: dragă mamă, dragă tată, dacă voi sunteți relaxați și liniștitți și cei mici vor fi la fel. Nu spun că nu vor plânge. Spun că încurajați și susținuți ei se vor obișnui cu schimbarea. Sunt copii și copiii sunt foarte maleabili. Cu adulții e mai greu…Pentru noi este foarte dificil să ne schimbăm peste noapte..e greu să renunți dintr-o dată la angoase, frici, temeri, la stres, grijă, emoții…dar trebuie să fim puternici pentru ca ei să crească puternici.

Sursa foto: Pixabay, arhivă personală 

0 1671
copil care o tine pe mama de mana

Dacă te afli în concediu pentru creșterea copilului și decizi să te întorci la muncă mai devreme cu cel puțin două luni înainte ca cel mic să împlinească doi ani, poți solicita plata stimulentului de inserție lunar pe 2019, care este de 650 de lei. Eu tocmai am depus dosarul, așa că-ți voi povesti ce trebuie să faci și cum se prcedează.

Dacă ți-e groază de drumuri în celălalt capăt al orașului, de timp pierdut, de statul cu orele la cozi interminabile, de angajați sictiriți și fără chef de muncă, dacă-ți crește brusc tensiunea numai când te gândești la acele doamne care te privesc în sictir de după gemulețul ghișeului, află că lucrurile nu mai sunt cum au fost…Cel puțin nu în sectorul 4, unde în 10 minute am rezolvat tot.

Ce este stimulentul de inserție

În primul rând, o să-ți explic ce înseamnă acest stimulent de inserție. Este vorba despre niște bani – 650 de lei – pe care îi vei lua lună de lună până când copilul tău va împlini trei anișori sau chiar patru, dacă are handicap. Acești bani se vor adăuga salariului cu care deja te plătește angajatorul.

Eu nu am vrut să pierd acest stimulent de inserție lunar așa că am decis să mă întorc cu două luni mai devreme la serviciu. Mi-am reluat activitatea începând cu 1 august anul acesta, Luca fiind născut la începutul lui octombrie. De la job, de la departamentul Resurse Umane, am primit două acte foarte importante, fără de care nu aș fi făcut nimic: dispoziția de reluare a activității și o deverință tip completată cu informații referitoare la condițiile acordării acestor bani. Cel din urmă document se regăsește pe siteul Direcției pentru Protecția Copilului sector 4 și poate fi descărcat chiar de acolo.

Stimulentul de inserție lunar 2019. Acte necesare

Dosarul trebuie să conțină, însă, și alte documente: cartea de identitate a părinților în original și copie, certificatul de naștere al copilului (copie), certificatul de căsătorie, dacă este cazul (copie), un extras de cont dacă vrei ca banii să-ți fie virați în contul bancar și un dosar cu șină. Da, vechiul, anticul de demodatul dosar cu șină…Sincer, nici nu mai credeam că există așa ceva, dar se pare că a rămas la baza funcționării și organizării tuturor instituțiilorstatului. Căci, fără acest dosar cu șină nu rezolvi nimic! Chit că ai tu toate actele, toate documentele, că ai completat toate cererile și adeverințele din lume. Fără dosarul acela din carton nu te bagă nimeni în seamnă. Este incredibil cum în ziua de azi, când aproape că respirăm datorită existenței calculatoarelor pe care, culmea, le găsești pe toate drumurile  – iată câteva second hand chiar aici – cineva încă îți mai cere dosar. Hai, că nu vreau să fiu răutăcioasă. Asta este, așa merg lucrurile și, chiar dacă merg încet și prost măcar, se mișcă ceva…Glumesc. Revenind…Aceste documente sunt destul de simplu de adunat. Iar dosarul – ca m-am interesat între timp – se cumpără de la librărie. Ca să știi! Că eu habar n-aveam!

Stimulentul de inserție lunar 2019 se acordă doar dacă îl ceri. Nimenu nu se va sesiza din oficiu. Și, ca să primești banii, trebuie să-l ceri în decurs de 30 de zile de la reînceperea activității. Și o faci la sediul Protecției Copilului din sectorul de care aparții. Sau la Primăria orașului în care locuiești.

„Doamnă, nu aveți toate documentele!”

Am rezolvat totul cam pe ultima sută de metri, adică în ultima săptămână din august. Cu dosarul la subraț și înarmată cu multă răbdare, am pornit, într-o dimineață, către sediul Direcției pentru Protecția Copilului sector 4. Am ajuns pe undeva pe la Apărătorii Patriei. Noul sediu se află pe strada Sergent Ion Enache nr 1A, la doar 3 minute de mers pe jos de la gura de metrou. La ora 09.30 eram în fața unui ghișeu, iar de dincolo mă privea o doamnă. Nici frumos, nici urât, nici plictisită, dar nici exuberantă. Era o femeie normală, care ajunsese și ea, de o oră, la job. A terminat destul de repede cu cele două persoane din fața mea și m-a luat în primire. Mă așteptam să mă repeadă, să îmi explice în scârbă ce aveam de făcut în continuare și să strige în greață și cu o voce hârșcâită „Următorul!!”.

Dar nu. Femeia a stat și s-a uitat atent peste documente, mi-a dat să completez o cerere și mi-a explicat pe îndelete și cum s-o fac…iar apoi a constatat că „Doamnă, nu aveți toate actele!” Mi-a picat cerul în cap! Deci..am venit degeaba? Femeii cred că i se făcuse milă de mine, pentru că mi-a primit dosarul incomplet și m-a rugat să aduc de la job și documentul lipsă. Era vorba despre acea adeverință tip, o chestie absolut inutilă, dacă mă întrebi pe mine, pe care mi-a și printat-o. Avea acolo o imprimantă – arăta precum cele de pe acest site – și funcționa de minune. Și calculator mai avea femeia, dar ce folos dacă dosarele încă se păstrează prin dulapuri sau fișete? Apropo..fișetul este un dulap metalic, folosit pentru păstrarea hârțoagelor…Ai zice că asta se întâmpla pe timpuri. Nici vorbă. Și azi se procedează la fel pentru că nimeni nu știe încă să folosească o bază de date. „Veniți luni dimineață cu documentul și se rezolvă, stați liniștită. Da veniți, da? Nu mă lăsați așa! Dar..e bine pentru dumneavoastră ora 09.30?”  Doamna își făcea griji pentru programul meu. Drăguț.

Hai, că se poate! Există, se pare, și execepții. Oamenii de la ghișeu nu s-au născut toți ca să ne strice nouă ziua. Uite că mai există și angajați care reușesc într-un mod miraculos să nu te enerveze, să nu te jignească și să nu te umilească. Există și angajați care dau dovadă de omenie și de înțelegere. Da, îi sunt foarte recunoscătoare acelei doamne pentru modul în care mi-a vorbit, s-a purtat și mi-a explicat. Din păcate, am ajuns să fim recunoscători pentru lucruri absolut normale și firești. Dar asta este altă poveste..

Ajung într-un suflet la job și vorbesc cu colegele de la Resurse. Le cer frumos să-mi completeze acea adeverință, iar luni mă voi înființa cu ea la doamna de la ghișeu. Care mi-a spus și cum o cheamă, și cât de mult îi place să citească în metrou, și cât de mult îi place să răsfoiască reviste și ziare..„chiar dacă sunt mai vechi, nu contează, ne umplem și noi timpul pe aici cu ceva”. Probabil glumea, pentru că în spatele meu se formase deja coadă. Erau mai multe mămici care și ele voiau să depună actele pentru stimulentul de inserție lunar, alocații sau indemnizația pentru creșterea copilului.

Sursa foto: Pexels

0 1312

Luca a avut două episoade de furie oarbă, o furtună de emoții copleșitoare căreia cu greu i-am făcut față

jucarii de plus zambitoare care stau pe o banca

Copilul tău plânge isteric, tipă, urlă, se tăvălește pe jos în supermarket și nu poți, indiferent de ce-ai face, să-l calmezi? Are o criză de tantrum, o explozie de furie necontrolată care apare brusc, în momente când nici nu te aștepți și trece de la sine. Ce faci în tot acest timp, când micuțul parcă mai are puțin și leșină de epuizare? Grea întrebare. Iată ce sunt aceste izbucniri de furie, cum se manifestă și cum am trecut noi prin această furtună copleșitoare de emoții. 

Dintr-o dată, copilul tău începe să plângă, apoi plânsul devine urlet și urletul un răcnet de te știe tot cartierul. Se aruncă pe jos, dă din mâini, din picioare și se tăvelește de nervi. Ca și cum tot acest circ nu ar fi de ajuns, începe să te lovească și pe tine sau să se rănească pe el însuși. Se dă cu capul de asfalt sau de ce perete are prin zonă. Uneori se trage de păr, alteori își dă cu pumnii în cap sau palme peste față. Lacrimile îi șiroiesc șuvoaie de parcă cine știe ce nenorocire s-a întâmplat. Nu te panica! Copilul tău tocmai trece printr-o criză de tantrum – un sentiment copleșitor de furie oarbă.

Trebuie să recunosc un lucru de care acum îmi este oarecum rușine: până să-l am pe Luca, atunci când auzeam vreun copilaș răcnind și tavalindu-se pe jos prin magazine, sub privirile disperate ale părinților neputincioși, care nu știau ce să mai facă să-l îmbuneze, îmi făceam cruce cu limba și-mi juram că atunci când voi fi mamă, voi avea grijă să nu cresc vreun răzgâiat și răsfățat și obraznic. Bineînțeles că părinții sunt de vină, i-au suflat prea mult în coarne și uite că a ajuns să facă din ei ce vrea el. Lasă, că-și merită soarta…și involuntar gândul mă ducea la domnul Goe.

Timpul a trecut, eu am devenit mamă și lucrurile s-au schimbat. Iar când Luca a făcut prima criză de tantrum, mi-a fugit pământul de sub picioare. Am fost pe punctul de a face un atac de panică, speriată de moarte pentru că pur și simplu nu înțelegeam ce se petrece.

Prima criză de tantrum, din cauza geloziei

Prima criză de tantrum, în adevăratul sens al cuvântului, s-a petrecut la locul de joacă din fața blocului. Recunosc, eu i-am provocat-o, însă nu am crezut nici o clipă că un simplu gest va declanșa iadul pe pământ. Cum spuneam, eram afară, la joacă, în fața blocului, seara. Luca mâncase bine înainte, a avut un somn odihnitor la prânz, era vesel, liniștit, relaxat…totul părea a fi în ordine. Ceilalți copii, toți cam de vârsta lui, se jucau și ei pe lângă părinți: unii cu motorașul, alții cu trotineta, cu mingea, cu niște avioane din plastic, unii se fugăreau cu niște triciclete.

La un moment dat am scos din ghiozdănelul pe care îl port cu mine – în care de obicei țin apa copilului, telefonul meu, portofelul, cheile și un pachet de șervețele – o punguță cu cretă colorată. Am găsit la un hypermarket din zonă. Deși, de cele mai multe ori, cumpăr jucării de pe internet, de data aceasta pentru niște cretă nu mi-am mai bătut capul. Îi dau lui Luca o bucată și începem să desenăm. La un moment dat, lângă noi apare o fetiță de vreo trei anișori care îmi spune că vrea și ea să coloreze. Nici nu am stat pe gânduri. Am scos punguța și i-am întins o altă bucată colorată.

În momentul acela Luca s-a transformat într-o mică fiară. Urlete, țipete, tăvăleli pe jos, șiroaie de lacrimi. A început să bată cu pumnișorii în asfalt și îmi era teamă să nu se lovească la față sau la cap pentru că se întinsese pe burtică. M-am panicat. Au fost câteva momente de stupoare. Mă uitam șocată la copilul meu și nu înțelegeam ce s-a întâmplat. M-a lăsat fără cuvinte și fără reacție. Apoi, după ce m-am dezmeticit, m-am așezat lângă el și am început să-i vorbesc. Degeaba. Nici nu mă auzea. Am început să-i explic – de parcă îl și interesa pe el – că el are deja o cretă în mânuță, că fetița m-a rugat frumos…i-am explicat că trebuie să împărțim…ce vorbești, frate! În naivitatea mea chiar credeam că copilul va înțelege. Așa citisem în cărți..că trebuie să fii calm, să-i explici, să vorbești cu el, să încerci să-l liniștești, să stai la nivelul lui – în cazul de față mai aveam puțin și mă culcam și eu pe asfalt.

Cum calmezi un tantrum? Nu prea poți!

Nu a funcționat nimic. Nu au funcționat explicațiile. Nu a funcționat nici vocea mea joasă și calmă – deși în sufletul meu tremuram de panică, de nervi, nici nu mai știu…nu a funcționat nici când am ridicat tonul ca să mă audă, nici când am tăcut…A fost ceva absolut cumplit. Luca era stacojiu la față și zbiera atât de tare încât m-am ridicat de lângă el, m-am dus la părinții fetiței și i-am rugat dacă pot interveni ca să ne recuperăm creta. Poate așa o să tacă teroristul meu. Părinții, foarte înțelegători și cooperanți, ne-au dat creta înapoi. Am crezut ca totul se va termina aici. De unde! Luca nu a mai vrut bucata de cretă, nu-l mai interesa absolut nimic. El era supărat pe mine că am dat cuiva străin ceva ce era al lui. Cred că aș fi putut oferi orice că reacția lui ar fi fost aceeași.

Deja toată lumea, părinți și copii, se opriseră din orice activitate și se uitau la noi. La el cum urlă, la mine cum disper. Ca să pun capăt circului, l-am luat pe sus, la subraț ca pe o poșetă – nici nu știu câtă adrenalină zăcea în mine încât am putut să car 13 kilograme într-o mână – și am urcat în casă. Cealaltă mână îmi era ocupată cu căratul motorașului și al ghiozdănelului, pe care nu mai apucasem să-l pun în spate. Deci..cu copilul zbierător la subraț, care răcnea, se zbătea și se înconvoia ca un mic contorsionist, cu cealaltă mână și ea ocupată am ajuns sus. Unde a continuat isteria. Crede-mă, nu mai țin minte când și cum s-a oprit din urlete. Cert e că, la nici două, trei secunde după ce s-a potolit, Luca a început să vorbească în legea lui, senin, de parcă nu s-ar fi întâmplat absolut nimic înainte.

A fost o experiență terifiantă. O furtună de emoții și trăiri pe care copilul meu le experimenta și pe care nu știam cum să le gestionez. I-am cerut iertare, i-am spus că-mi pare rău că am dat din jucăriile lui, că n-o să mai dau niciodată nimic din ce-i aparține. Că o să-l întreb mereu dacă e de acord. L-am rugat să mă ierte. Îți dai seama că nu a priceput o boabă, dar a fost modul în care am reușit și eu să mă descarc. Îmi venea să izbucnesc în plâns. M-am învinovațit, m-am simțit cea mai rea mamă din lume. N-o să uit niciodată furia din ochișorii lui.

Al doilea tantrum, cauze aparent necunoscute

Al doilea tantrum a avut loc la grădiniță, săptămâna trecută, când am venit să-l iau acasă. Îl găsisem jucându-se cu niște piese gen lego, cu capete rotunjite și moi, ca pentru vârsta lui – dacă ai un copil mai mare de aici poți cumpăra lego adevărat – și părea absorbit de ceea ce făcea. Criza a debutat în momentul în care una dintre îngrijitoare l-a scos din sala de clasă, l-a încălțat cu ghetuțele și mi l-a adus. Luca nu voia să plece. Nu este pentru prima oara când are reacția asta, eram obișnuită. Acum însă era mai înverșunat ca oricând. În momentul în care l-am luat de mânuță s-a așezat în fund și nimeni nu l-a mai putut urni de acolo. Nici cu rugăminți, nici cu promisiunea că vom merge la leagăn, tobogan, mașină, acasă la tati. L-aș fi luat în brațe, dar eram încărcată cu geanta mea, cu gentuța lui, oița cu care doarme plus un alt rucsac mai mic și o diplomă pe care le primise de la grădi.

Bănuiam că va începe o nouă criză. Dar nu și îngrijitoarele care, atunci când Luca a început să se tăvălească în urlete pe gresia de pe hol, au intrat în panică. Cu cât ele îi vorbeau mai mult și insistau ca el să se ridice, cu atât copilul era mai furios. Deja aveam experiența primei crize de tantrum așa că am tras o gura zdravănă de aer – se pare că funcționează și te liniștește cât de cât – și l-am luat în brațe. Era să-l scap de cât s-a zbătut…

Părea că se potolise, la un moment dat, și am îndrăznit să-l las jos. Nu vrei să știi ce isterie s-a declanșat din nou! Până la mașină a mers și în brațe, și pe jos aproape târât. Nu s-a potolit nici în scăunel. Nici când am plecat. Nici cât am stat în trafic. La un moment dat urla atât de tare încât s-a înecat și a început să tușească. Apoi mi-a dat senzația că va vomita. Era stacojiu la față și părea că nu mai are aer. Copilul mea a răcnit până la pragul leșinului. Iar eu, la volan, într-un trafic infernal, încercam să înțeleg ce se întâmplă. Nu știu cum am ajuns acasă. Nu vreau să știu ce față de om nebun aveam în timp ce Luca, pe bancheta din spate, se zbătea într-o isterie greu de descris. S-a potolit brusc, așa cum a și început. Iar eu am mai îmbătrânit cu 10 ani. Mi-au mai murit și ultimii neuroni întregi pe care îi mai aveam. Mi-au ieșit încă o mie de fire de păr alb.

Acum…când rememorez aceste experiențe, mă ia cu fiori. Pentru că după fiecare criză de genul ăsta urmează o perioadă de liniște. Liniștea de dinaintea furtunii. De la ultimul tantrum au trecut câteva zile bune, deci următoarea isterie este pe țeavă. Acum…e doar o chestiune de timp până când se va repeta. Doamne, dă Domne să nu se întâmple în magazin!

Tantrum poate face și cel mai liniștit copil din lume

Mă simt bizar. Am impresia că toți cei din jur mă privesc dojenitor, ca și cum aș fi o mamă iresponsabilă, care nu știe să-și crească frumos copilul.Am senzația că și Lșuca este judecat ca fiind un băiețel obraznic, prost crescut, răsfățat și alintat peste măsură. Degeaba spun eu în stanga și în dreapta că un copil de doi ani nu poate fi numit nici obraznic, nici rău, nici răsfățat. Că aceste crize de isterie necontrolată nu au nici o legătură cu faptul că eu îmi cresc sau nu frumos priogenitura. Se întâmplă pur și simplu. Și cu asta basta. Și când nu te aștepți. Și când ți-e lumea mai dragă. Am încercat să-mi dau seama cam ce anume ar declanșa aceste tantrumuri..la început a fost o frustrare foarte mare, creta, bat-o vina! Apoi…aici lucrurile au scăpat puțin de sub control pentru că nu am reușit să-mi dau seama foarte bine care a fost motivul tantrumului de la grădi..nu a vrut să plece, l-am luat de la joacă…

Luca plânge mult și cât stîm în casă, dar nu vorbim aici despre tantrum. Plânge ca orice copil. Nimic ieșit din comun. Se află în perioada marilor dorințe și a marilor frustrări când vrea diverse lucruri pe care nu le primește mereu. De exemplu, n-o să-l las niciodată să umble la cuptor și aragaz și plânge pentru că el nu este de acord. Odată îl vezi că se aruncă pe burtă și începe să țipe. Dar, cum spuneam, nu e tantrum.

Ce este tantrumul

În toate cărțile pe care le-am citit, pe care le-am răsfoit, în toate articolele de parenting găsite online, în bloguri și vloguri…tantrumul este explicat în felul următor: copilul nu știe să vorbească, nu poate comunica, nu-ți poate spune ce-și dorește și ce nu, iar acel plâns care te bagă în toți sperieții este modalitatea lui de a se descărca, de a se scutura de emoțiile negative acumulate peste zi, este modul în care el grestionează micile momente de criză prin care trece. Mi se pare o explicație logică și de bun simț. Pentru că eu chiar știu ce înseamnă furia. Când simți că-ți vine să urli, să sari la bătaie, să dai cu pumnii și picioarele în tot ce-ți stă în cale, când pur și simplu îți vine să înjuri până la epuizare, să ragi ca un leu în savana și să muști din carne vie. O daa…știu bine ce însemnă. Numai că eu, adult fiind, reușesc să-mi controlez pornirile ucigașe. Dar ce-i pot cere unui copil de nici doi ani? Cu toate acestea, trebuie să recunosc, lucrez cu mine zilnic pentru a putea reuși să privesc tantrumul obiectiv și cu calm. Analitic. Pentru că, dacă te lași și tu pradă sentimentelor, se duce totul de râpă. Ajungi să urli și tu la copilul tău și totul culminează cu niște răcnete în tandem. Nu rezolvi nimic. Copilul, în timpul acelei furii nestăvilite, are nevoie lângă el de cineva întreg la minte, de cineva care să îl calmeze eventual, nu să fie mai isteric decât el. Nu are nevoie de încă un nebun…

Nu știu ce va urma. Nici nu vreau să mă gândesc. Sper doar ca data viitoare să gestionz mai bine situația. Sau, cel puțin, să reușesc să nu mă mai las eu pradă emoțiilor. Pentru că este greu să reziști calm în fața unui astfel de episod. Așa că mă înarmez de pe acum cu multă răbdare, încerc să gândesc pozitiv și analitic. Tantrumul este normal până la urmă și cu asta basta. Ce atâta panică? Ce atâta stres? Plânge, se oprește..asta este! Mergem înainte!

Sursa foto: Pixabay