Crizele de tantrum. Ce sunt, cum se manifestă și cum am trecut...

Crizele de tantrum. Ce sunt, cum se manifestă și cum am trecut peste ele

0 966

Luca a avut două episoade de furie oarbă, o furtună de emoții copleșitoare căreia cu greu i-am făcut față

jucarii de plus zambitoare care stau pe o banca

Copilul tău plânge isteric, tipă, urlă, se tăvălește pe jos în supermarket și nu poți, indiferent de ce-ai face, să-l calmezi? Are o criză de tantrum, o explozie de furie necontrolată care apare brusc, în momente când nici nu te aștepți și trece de la sine. Ce faci în tot acest timp, când micuțul parcă mai are puțin și leșină de epuizare? Grea întrebare. Iată ce sunt aceste izbucniri de furie, cum se manifestă și cum am trecut noi prin această furtună copleșitoare de emoții. 

Dintr-o dată, copilul tău începe să plângă, apoi plânsul devine urlet și urletul un răcnet de te știe tot cartierul. Se aruncă pe jos, dă din mâini, din picioare și se tăvelește de nervi. Ca și cum tot acest circ nu ar fi de ajuns, începe să te lovească și pe tine sau să se rănească pe el însuși. Se dă cu capul de asfalt sau de ce perete are prin zonă. Uneori se trage de păr, alteori își dă cu pumnii în cap sau palme peste față. Lacrimile îi șiroiesc șuvoaie de parcă cine știe ce nenorocire s-a întâmplat. Nu te panica! Copilul tău tocmai trece printr-o criză de tantrum – un sentiment copleșitor de furie oarbă.

Trebuie să recunosc un lucru de care acum îmi este oarecum rușine: până să-l am pe Luca, atunci când auzeam vreun copilaș răcnind și tavalindu-se pe jos prin magazine, sub privirile disperate ale părinților neputincioși, care nu știau ce să mai facă să-l îmbuneze, îmi făceam cruce cu limba și-mi juram că atunci când voi fi mamă, voi avea grijă să nu cresc vreun răzgâiat și răsfățat și obraznic. Bineînțeles că părinții sunt de vină, i-au suflat prea mult în coarne și uite că a ajuns să facă din ei ce vrea el. Lasă, că-și merită soarta…și involuntar gândul mă ducea la domnul Goe.

Timpul a trecut, eu am devenit mamă și lucrurile s-au schimbat. Iar când Luca a făcut prima criză de tantrum, mi-a fugit pământul de sub picioare. Am fost pe punctul de a face un atac de panică, speriată de moarte pentru că pur și simplu nu înțelegeam ce se petrece.

Prima criză de tantrum, din cauza geloziei

Prima criză de tantrum, în adevăratul sens al cuvântului, s-a petrecut la locul de joacă din fața blocului. Recunosc, eu i-am provocat-o, însă nu am crezut nici o clipă că un simplu gest va declanșa iadul pe pământ. Cum spuneam, eram afară, la joacă, în fața blocului, seara. Luca mâncase bine înainte, a avut un somn odihnitor la prânz, era vesel, liniștit, relaxat…totul părea a fi în ordine. Ceilalți copii, toți cam de vârsta lui, se jucau și ei pe lângă părinți: unii cu motorașul, alții cu trotineta, cu mingea, cu niște avioane din plastic, unii se fugăreau cu niște triciclete.

La un moment dat am scos din ghiozdănelul pe care îl port cu mine – în care de obicei țin apa copilului, telefonul meu, portofelul, cheile și un pachet de șervețele – o punguță cu cretă colorată. Am găsit la un hypermarket din zonă. Deși, de cele mai multe ori, cumpăr jucării de pe internet, de data aceasta pentru niște cretă nu mi-am mai bătut capul. Îi dau lui Luca o bucată și începem să desenăm. La un moment dat, lângă noi apare o fetiță de vreo trei anișori care îmi spune că vrea și ea să coloreze. Nici nu am stat pe gânduri. Am scos punguța și i-am întins o altă bucată colorată.

În momentul acela Luca s-a transformat într-o mică fiară. Urlete, țipete, tăvăleli pe jos, șiroaie de lacrimi. A început să bată cu pumnișorii în asfalt și îmi era teamă să nu se lovească la față sau la cap pentru că se întinsese pe burtică. M-am panicat. Au fost câteva momente de stupoare. Mă uitam șocată la copilul meu și nu înțelegeam ce s-a întâmplat. M-a lăsat fără cuvinte și fără reacție. Apoi, după ce m-am dezmeticit, m-am așezat lângă el și am început să-i vorbesc. Degeaba. Nici nu mă auzea. Am început să-i explic – de parcă îl și interesa pe el – că el are deja o cretă în mânuță, că fetița m-a rugat frumos…i-am explicat că trebuie să împărțim…ce vorbești, frate! În naivitatea mea chiar credeam că copilul va înțelege. Așa citisem în cărți..că trebuie să fii calm, să-i explici, să vorbești cu el, să încerci să-l liniștești, să stai la nivelul lui – în cazul de față mai aveam puțin și mă culcam și eu pe asfalt.

Cum calmezi un tantrum? Nu prea poți!

Nu a funcționat nimic. Nu au funcționat explicațiile. Nu a funcționat nici vocea mea joasă și calmă – deși în sufletul meu tremuram de panică, de nervi, nici nu mai știu…nu a funcționat nici când am ridicat tonul ca să mă audă, nici când am tăcut…A fost ceva absolut cumplit. Luca era stacojiu la față și zbiera atât de tare încât m-am ridicat de lângă el, m-am dus la părinții fetiței și i-am rugat dacă pot interveni ca să ne recuperăm creta. Poate așa o să tacă teroristul meu. Părinții, foarte înțelegători și cooperanți, ne-au dat creta înapoi. Am crezut ca totul se va termina aici. De unde! Luca nu a mai vrut bucata de cretă, nu-l mai interesa absolut nimic. El era supărat pe mine că am dat cuiva străin ceva ce era al lui. Cred că aș fi putut oferi orice că reacția lui ar fi fost aceeași.

Deja toată lumea, părinți și copii, se opriseră din orice activitate și se uitau la noi. La el cum urlă, la mine cum disper. Ca să pun capăt circului, l-am luat pe sus, la subraț ca pe o poșetă – nici nu știu câtă adrenalină zăcea în mine încât am putut să car 13 kilograme într-o mână – și am urcat în casă. Cealaltă mână îmi era ocupată cu căratul motorașului și al ghiozdănelului, pe care nu mai apucasem să-l pun în spate. Deci..cu copilul zbierător la subraț, care răcnea, se zbătea și se înconvoia ca un mic contorsionist, cu cealaltă mână și ea ocupată am ajuns sus. Unde a continuat isteria. Crede-mă, nu mai țin minte când și cum s-a oprit din urlete. Cert e că, la nici două, trei secunde după ce s-a potolit, Luca a început să vorbească în legea lui, senin, de parcă nu s-ar fi întâmplat absolut nimic înainte.

A fost o experiență terifiantă. O furtună de emoții și trăiri pe care copilul meu le experimenta și pe care nu știam cum să le gestionez. I-am cerut iertare, i-am spus că-mi pare rău că am dat din jucăriile lui, că n-o să mai dau niciodată nimic din ce-i aparține. Că o să-l întreb mereu dacă e de acord. L-am rugat să mă ierte. Îți dai seama că nu a priceput o boabă, dar a fost modul în care am reușit și eu să mă descarc. Îmi venea să izbucnesc în plâns. M-am învinovațit, m-am simțit cea mai rea mamă din lume. N-o să uit niciodată furia din ochișorii lui.

Al doilea tantrum, cauze aparent necunoscute

Al doilea tantrum a avut loc la grădiniță, săptămâna trecută, când am venit să-l iau acasă. Îl găsisem jucându-se cu niște piese gen lego, cu capete rotunjite și moi, ca pentru vârsta lui – dacă ai un copil mai mare de aici poți cumpăra lego adevărat – și părea absorbit de ceea ce făcea. Criza a debutat în momentul în care una dintre îngrijitoare l-a scos din sala de clasă, l-a încălțat cu ghetuțele și mi l-a adus. Luca nu voia să plece. Nu este pentru prima oara când are reacția asta, eram obișnuită. Acum însă era mai înverșunat ca oricând. În momentul în care l-am luat de mânuță s-a așezat în fund și nimeni nu l-a mai putut urni de acolo. Nici cu rugăminți, nici cu promisiunea că vom merge la leagăn, tobogan, mașină, acasă la tati. L-aș fi luat în brațe, dar eram încărcată cu geanta mea, cu gentuța lui, oița cu care doarme plus un alt rucsac mai mic și o diplomă pe care le primise de la grădi.

Bănuiam că va începe o nouă criză. Dar nu și îngrijitoarele care, atunci când Luca a început să se tăvălească în urlete pe gresia de pe hol, au intrat în panică. Cu cât ele îi vorbeau mai mult și insistau ca el să se ridice, cu atât copilul era mai furios. Deja aveam experiența primei crize de tantrum așa că am tras o gura zdravănă de aer – se pare că funcționează și te liniștește cât de cât – și l-am luat în brațe. Era să-l scap de cât s-a zbătut…

Părea că se potolise, la un moment dat, și am îndrăznit să-l las jos. Nu vrei să știi ce isterie s-a declanșat din nou! Până la mașină a mers și în brațe, și pe jos aproape târât. Nu s-a potolit nici în scăunel. Nici când am plecat. Nici cât am stat în trafic. La un moment dat urla atât de tare încât s-a înecat și a început să tușească. Apoi mi-a dat senzația că va vomita. Era stacojiu la față și părea că nu mai are aer. Copilul mea a răcnit până la pragul leșinului. Iar eu, la volan, într-un trafic infernal, încercam să înțeleg ce se întâmplă. Nu știu cum am ajuns acasă. Nu vreau să știu ce față de om nebun aveam în timp ce Luca, pe bancheta din spate, se zbătea într-o isterie greu de descris. S-a potolit brusc, așa cum a și început. Iar eu am mai îmbătrânit cu 10 ani. Mi-au mai murit și ultimii neuroni întregi pe care îi mai aveam. Mi-au ieșit încă o mie de fire de păr alb.

Acum…când rememorez aceste experiențe, mă ia cu fiori. Pentru că după fiecare criză de genul ăsta urmează o perioadă de liniște. Liniștea de dinaintea furtunii. De la ultimul tantrum au trecut câteva zile bune, deci următoarea isterie este pe țeavă. Acum…e doar o chestiune de timp până când se va repeta. Doamne, dă Domne să nu se întâmple în magazin!

Tantrum poate face și cel mai liniștit copil din lume

Mă simt bizar. Am impresia că toți cei din jur mă privesc dojenitor, ca și cum aș fi o mamă iresponsabilă, care nu știe să-și crească frumos copilul.Am senzația că și Lșuca este judecat ca fiind un băiețel obraznic, prost crescut, răsfățat și alintat peste măsură. Degeaba spun eu în stanga și în dreapta că un copil de doi ani nu poate fi numit nici obraznic, nici rău, nici răsfățat. Că aceste crize de isterie necontrolată nu au nici o legătură cu faptul că eu îmi cresc sau nu frumos priogenitura. Se întâmplă pur și simplu. Și cu asta basta. Și când nu te aștepți. Și când ți-e lumea mai dragă. Am încercat să-mi dau seama cam ce anume ar declanșa aceste tantrumuri..la început a fost o frustrare foarte mare, creta, bat-o vina! Apoi…aici lucrurile au scăpat puțin de sub control pentru că nu am reușit să-mi dau seama foarte bine care a fost motivul tantrumului de la grădi..nu a vrut să plece, l-am luat de la joacă…

Luca plânge mult și cât stîm în casă, dar nu vorbim aici despre tantrum. Plânge ca orice copil. Nimic ieșit din comun. Se află în perioada marilor dorințe și a marilor frustrări când vrea diverse lucruri pe care nu le primește mereu. De exemplu, n-o să-l las niciodată să umble la cuptor și aragaz și plânge pentru că el nu este de acord. Odată îl vezi că se aruncă pe burtă și începe să țipe. Dar, cum spuneam, nu e tantrum.

Ce este tantrumul

În toate cărțile pe care le-am citit, pe care le-am răsfoit, în toate articolele de parenting găsite online, în bloguri și vloguri…tantrumul este explicat în felul următor: copilul nu știe să vorbească, nu poate comunica, nu-ți poate spune ce-și dorește și ce nu, iar acel plâns care te bagă în toți sperieții este modalitatea lui de a se descărca, de a se scutura de emoțiile negative acumulate peste zi, este modul în care el grestionează micile momente de criză prin care trece. Mi se pare o explicație logică și de bun simț. Pentru că eu chiar știu ce înseamnă furia. Când simți că-ți vine să urli, să sari la bătaie, să dai cu pumnii și picioarele în tot ce-ți stă în cale, când pur și simplu îți vine să înjuri până la epuizare, să ragi ca un leu în savana și să muști din carne vie. O daa…știu bine ce însemnă. Numai că eu, adult fiind, reușesc să-mi controlez pornirile ucigașe. Dar ce-i pot cere unui copil de nici doi ani? Cu toate acestea, trebuie să recunosc, lucrez cu mine zilnic pentru a putea reuși să privesc tantrumul obiectiv și cu calm. Analitic. Pentru că, dacă te lași și tu pradă sentimentelor, se duce totul de râpă. Ajungi să urli și tu la copilul tău și totul culminează cu niște răcnete în tandem. Nu rezolvi nimic. Copilul, în timpul acelei furii nestăvilite, are nevoie lângă el de cineva întreg la minte, de cineva care să îl calmeze eventual, nu să fie mai isteric decât el. Nu are nevoie de încă un nebun…

Nu știu ce va urma. Nici nu vreau să mă gândesc. Sper doar ca data viitoare să gestionz mai bine situația. Sau, cel puțin, să reușesc să nu mă mai las eu pradă emoțiilor. Pentru că este greu să reziști calm în fața unui astfel de episod. Așa că mă înarmez de pe acum cu multă răbdare, încerc să gândesc pozitiv și analitic. Tantrumul este normal până la urmă și cu asta basta. Ce atâta panică? Ce atâta stres? Plânge, se oprește..asta este! Mergem înainte!

Sursa foto: Pixabay

COMENTARII

Lasă un răspuns