Luca și frica de separare: „Nu mă lăsa singur!”

Luca și frica de separare: „Nu mă lăsa singur!”

0 133
luca main

Plânge pentru că este alintat. Plânge pentru că este răsfățat. Obișnuit în brațe…eu nu cred în clișee de genul ăsta. Este simplu să dai vina pe copil, când, de fapt, este numai și numai vina ta. Un copil rău, obraznic…Așa gândeau părinții și bunicii noștri. În schimb, cred că acest copil se manifestă zgomotos pentru că undeva, în sufletul lui, el suferă. Și mă doare de mor pentru că nu știu ce-l face pe puiul meu să sufere atât de tare…Prin urletele lui sfâșietoare, când plec de lângă el, Luca nu-mi cere decât un singur lucru: „Nu mă lăsa singur!”

Luca plânge. Plânge când ies din cameră, plânge când rămâne singur, plânge când mă ridic de lângă el. De multe ori, plânge cu mine alături cerșind atenție și afecțiune. Nu pot să mă duc nici până la toaletă. Nu pot să pun niște rufe la spălat. Nu pot să le întind la uscat. Nu pot să spăl vasele. Nu pot să gătesc nimic. Nu pot să mănânc, să beau apă – o simplă deplasare la bucătărie se lasă cu urlete sfâșietoare. Iar dacă îl ignor, vine după mine sau mă caută prin toată casa. Plângând. Uneori, râmâne țintuit într-un loc și, chiar dacă mă vede, chiar dacă îi vorbesc, este în stare să plângă minute-n șir dacă l-aș lăsa. După ce termină micul dejun, îl dau jos din scăunel și-l pun în funduleț pe covor, lângă jucării. Începe să plângă.

luca 1

De fiecare dată când îl iau din pătuț și îl pun pe jos, pe covor, la el în cameră, printre jucării, se pune pe urlete. Când stă cu tatăl lui și apar în cameră uneori scâncește și vine la mine – aproape că mi se aruncă în brațe. Dacă plec, se lasă cu isterie. Unde am greșit? Ce-am făcut prost? Ce se întâmplă cu copilul meu? Pur și simplu sunt depășită de situație și nu mai știu cum să-i gestionez crizele. Am încercat să-i vorbesc, să-i vorbesc din altă cameră ca să știe că nu l-am părăsit, că sunt acolo, că revin. Am încercat să-l ignor, am încercat să-l pun în pătuț și să-l las să plângă până se liniștește singur. Și nu ca să-l pedepsesc, ci pentru a reuși eu, în alea câteva minute, să mă adun, să mă calmez și să o pot lua de la capăt. Și plânge..doamne, cum mai plânge. Ți se rupe sufletul…Când intru la el este plin de lacrimi și cu mucii la nas. Îl iau în brațe, îi cer iertare că l-am abandonat și plângem amandoi până nu mai putem…bine, el se calmează, eu bocesc până nu mai am lacrimi..

Plânsul asta fără un motiv aparent mă scoate din sărite, mă enervez foarte tare. Simt cum îmi crește tensiunea și, probabil din cauza asta, încep să văd purici și să amețesc. Cred..nu știu, nu sunt medic..dar asta mi se întâmplă. Și mă iau valuri de căldură. Și simt că în următoarea clipă voi ceda. Și îl cert. Și țip la el. Și de multe ori izbucnesc și eu în plâns. Pentru că nu mai pot. Pentru că nu înțeleg de ce se întâmplă asta. De ce MI se întâmplă asta. Sunt clipe când pur și simplu îmi imaginez cum îl las în pătuț și plec de acasă să nu-l mai aud…iar apoi mă simt cumplit de vinovată că am putut să mă gândesc la așa ceva…și apar remușcările…dar tot nu mă pot abține să nu-mi amintesc cum era viața mea înainte de a-l avea pe el…liniște, calm, relaxare, armonie, zen…iar acum oboseală, stres, nervi, epuizare fizică și sufletească, teamă, frică, furie, isterie, nebunie…

luca 2
Cu prietena noastră, oaia, la ferma animalelor

A observat și pediatra comportamentul ăsta al lui și mi-a spus ce știam de mult..anxietatea de separare…și îmi recomanda să-l las și cu alte persoane, iar eu să plec pentru câteva ore. Dar cu cine să-l las? Că pe mine nu m-a ajutat niciodată nimeni…Să angajez o bonă? Și ce să-i spun femeii? Să stea cu Luca două ore pe zi…unde să găsesc eu pe cineva dispus lucreze doar două ore?

Nu știu ce să mai fac. Pentru că încet, încet simt cum o iau razna. Simt că nu mai dețin absolut deloc controlul asupra mea. Că am pierdut lupta cu mine însămi. După o zi din asta, când nu mă pot dezlipi de el nici măcar o secundă, sfârșesc epuizată. Cred că nu m-ar contrazice nimeni dacă aș spune că după câteva luni de urlete de dimineața până seara intri în depresie.

Îmi spunea cineva să-l iau cu mine peste tot: în baie, în bucătărie, în camere, în balcon etc. Îl iau. L-am luat de când era mic de tot, abia stătea în funduleț..dar și acolo se pune pe urlete. La un moment dat totul se sfârșește în plânsete isterice. Găsește el un motiv…

Eu nu cred că există copil răsfățat. În schimb, cred că există copii care suferă pe plan emoțional. Resimt o lipsă, au o nevoie care nu le este satisfăcută la timp ori deloc. Și încerc să-mi dau seama ce-i lipsește copilului meu. Tind să cred că afecțiune. Și oare, mă întreb, nu i-am oferit suficientă iubire? Luca nu simte că este iubit? Protejat? Nu simte că se află în siguranță? Sunt o mamă rea?

COMENTARII

Lasă un răspuns