Este ora 2.30. Din camera copilului, prin ușa întredeschisă se aud primele scâncete. Plânge Luca! Mă ridic din pat. Abia mă țin pe picioare de oboseală. Și intru în camera lui. Mă aplec peste pătuț, îl întorc pe bebe pe-o parte, îl învelesc cu păturica și, pentru că pare din nou adormit, plec. Peste jumătate de oră, episodul se repetă. Apoi încă o dată, peste două ore…Plânge Luca!

Luca plânge aproape în fiecare noapte de când s-a născut. Sunt nopți când mă trezește uneori și de trei, patru ori..nu apuc să dorm mai mult de două ore legat…Scâncește, mârâie, se foiește, dă din picioare, se întoarce pe-o parte și pe alta și dacă nu vin la el în următoarele două minute scâncetele se transformă în plâns. Nu știu ce are și nu știu cum să-l mai calmez. Dacă îi vorbesc încet, în șoaptă, blând, plânge și mai rău. Dacă păstrez liniștea și doar îl mângâi, nici nu mă lasă să pun mâna pe el. De multe ori, sunt nevoită să ridic tonul – doar așa se oprește. Însă, după 15, 20 de minute începe din nou. Astă noapte, de exemplu, s-a culcat la ora 22.00, ca de obicei, dar a adormit pe la și jumate. Fix la miezul nopții a început să plângă. Apoi la ora unu și un sfert. Apoi la ora două. Apoi din nou la ora patru când nu am mai rezistat și i-am dat biberonul pe care ar fi trebuit să-l primească după ora cinci. La ora șase jumate iar urlete, apoi la șapte, apoi la opt. De fiecare dată când se trezește mă uit la ceas și îmi notez orele. Practic, țin un jurnal al urletelor. La început foloseam telefonul, însă am găsit un site cu ceasuri ieftine și am cumpărat unul. Îl țin pe hol și, de fiecare dată când mă dau jos din pat, înainte de a intra în camera copilului, mă uit la ceas și notez ora în agendă.

Eu…eu nu mai sunt om. Un om normal. De la atâta nesomn și oboseală, nu mai sunt de mult cu toate țiglele pe casă. Nedormită, cu moralul la pământ, sunt depășită total de situație. Și da, par ușor dusă cu pluta, ușor nebună..

Sunt nopți când dorm pe apucate, câte jumătate de oră, uneori două ore legat. Și visez…visez lucruri frumoase, tot ceea ce nu mai am în viața reală. Visez obiecte din copilăria mea, obiecte pe care le credeam uitate, despre care nu credeam că-mi voi mai aminti vreodată. Visez locuri de demult, întâmplări care s-au petrecut pe când eram mică, o visez pe mama, îl visez pe Luca râzând. În vis mă plimb prin grădina lui bunicu, merg cu mamaia la câmp, mă joc în spatele blocului cu indienii, în vis îmi apar tot felul de detalii…modelul unui covor vechi, modelul unor jaluzele roase de vreme, modelul bufetului din bucătăria de vară, soba din cameră, o groapă mică săpată cu un bețigaș. „Dă piciorușul la mamaia!” „Unde mergem, tataie? Unde-om vedea cu ochii!” Și zi, și noapte îmi retrăiesc copilăria…dar mai ales noaptea, în vis îmi apar frânturi din acele vremuri de demult, când eram fericită, liberă, fără nici o grijă, energică, când nimic rău nu se putea întâmpla…pe vremea când bunicii mei trăiau, iar eu eram cel mai iubit, răsfățat și adorat copil din lume…

Dar am și coșmaruri, iar cel mai urât vis este cel în care Luca plânge noaptea, iar eu îl aud și nu mai vreau să mă dau jos din pat să mă duc la el. Sunt momente când nici nu mai știu dacă ceea ce se întâmplă cu copilul meu noapte de noapte este doar un vis urât sau realitatea pură…

Și vine dimineața…când iar îl aud cum plânge și nu mă pot mișca. Parcă sunt paralizată. Înghețată complet într-o poziție care mi-a amorțit jumătate de corp. Îl aud și îl rog în gând..mai lasă-mă puțin..mai lasă-mă cinci minute să-mi revin…și iar ațipesc și nu mai știu dacă îl visez plângând sau chiar plânge cu adevărat. În sufletul meu se dă cea mai grea luptă..e furie, e disperare, e panică, e neputință, e nu mai vreau, e nu mai pot…sunt tot felul de întrebări…de răspunsuri…într-o fracțiune de secundă îmi trec prin fața ochilor momente din viața mea de dinainte de Luca și momente de acum…Luca plânge, Luca nu mănâncă, are crize de personalitate care se termină în urlete și tăvăleli pe jos…eu sunt închisă între patru pereți, fără viață socială, izolată complet, fără job…doamne cât îmi lipsește jobul…nu știu decât să fac de mâncare, să fac curățenie în casă, să ies afară cu copilul, să fac cumpărături, să-i dau să mănânce, să-l adorm, să-l spăl și să-l schimb…toată viața mea..libertatea, independența..fericirea aceea care îmi inunda sufletul ..toate au dispărut ca prin farmec..iar eu sunt singură, goală, putredă pe dinăuntru și mor câte puțin în fiecare zi…

Știi care este singurul lucru care mă face uneori să mă ridic dimineața din pat? Gândul că voi bea o cafea neagră și fierbinte…și lucrurile vor părea poate puțin mai frumoase…pentru că în rest, cel puțin în momentele acelea, nu văd nimic frumos în viața mea. Nu-mi doresc decât să dorm și să nu-l mai aud plângând. Și mă surprind rugându-mă la Dumnezeu..te rog eu, dacă exiști, uite..fac ce vrei tu…numai fă-l să doarmă noaptea și să mănânce ziua…și fac orice pe lumea asta.. te rog eu din suflet…nu mai suport să-l aud cum urlă…dar Luca plânge în continuare…semn că Dumnezeu are alte priorități. Și pentru asta de foarte multe ori îl blestem și-i vorbesc ca la ușa cortului.

Când îl schimb de pamperși – pe Luca – în primul rând trebuie să-l fugăresc prin toată casa ca să-l prind. Fuge și țipă pentru că nu vrea. Când îl iau în brațe, se pune pe urlat. Acum câteva zile s-a zbătut atât de tare în brațele mele încât era să-l scap pe jos. Degeaba îi spun că trebuie să-i schimbe mami chiloțeii, că nu putem sta murdari la funduleț…odată întins pe spate, pe masa de înfășat, țipă și dă din piocioare și mă lovește…am primit sute de picioare în față, peste gură, în cap, în burtă. Întotdeauna trebuie să-l păcălesc cu ceva pentru că a trecut de mult perioada în care îl mai puteam imobiliza. Mai nou, îi dau să bage în gurița o periuță de dinți cu care încerc fără succes să-l spăl dimineața.

Luca plânge și la masă. Acum e mai bine, dar într-o vreme plângea la aproape fiecare masă. Pentru că nu ia mai mult de trei, patru lingurițe de mâncare, trebuie să insist. Și se lasă cu scandal. Iar eu simt cum îmi fuge pământul de sub picioare, cum îmi crește tensiunea, mă ia cu călduri și cu amețeală. Și pentru că nu-l voi lovi niciodată, nici măcar în glumă, țip la el. Îl cert pentru că dă din mâini, dă din picioare, dă din cap, se ferește de linguriță, scuipă mâncarea, îmi dă peste castronaș, iar piureul sau supa se împrăștie peste tot. El plânge în scăunel, eu plâng pe undeva prin baie sau prin dormitor – locurile unde mă refugiez când simt că-mi pierd mințile. După 30 de minute de chin, în farfurie încă mai este mâncare. Iar eu renunț. I-o iau din față și ne pregătim să ieșim afară.

Este ora 11.00. Stă la îmbrăcat doar dacă îi repet de o mie de ori că ieșim afară cu ghetuțele și căruciorul. În parc face iarăși circ, iar urletele lui atrag atenția tuturor. Nu stă în leagăn mai mult de cinci minute, asta în ideea în care toți ceilalți copii sunt disperați să stea cât mai mult. Nu vrea să se dea cu motorașul, chiar dacă vede alți copii cum o fac. Încă nu știe prea bine cum stă treaba cu datul din piciorușe și se plictisește repede. Nu prea vede sensul acelui motoraș. Nici cu formele în nisip nu prea vrea…nu știe ce să facă cu ele și le bagă în gură. Așa că stăm amândoi la groapă și eu mă joc, el se uită. Apoi, timid, începe și el să mă imite..dar nu îl atrage în mod special nici activitatea asta. El vrea un singur lucru: să meargă pe alee până când dă de vreo ieșire. Degeaba îi spun că stăm în părculeț la copii, că pe stradă unde vrea el sunt mașini, că am venit la uța uța. El vrea să plece. În momentul în care îl iau de mână, se pune iar pe plâns. Se lasă în jos, nu mai vrea să meagă, se pune în fund și trebuie ori să-l iau în brațe, ori să-l trag după mine. Pentru că nu pot nici una, nici alta – am de câteva zile o durere cumplită de spate și abia mă mișc, îl las să stea în fund, lângă picioarele mele, urlând. Dar…ghici..se uită la noi tot părculețul, iar eu intru în pământ de rușine. Mă simt vinovată, mă simt o mamă denaturată care-și lasă copilul să zbiere neconsolat, mă simt rea și arătată cu degetul. În cele din urmă, după două, trei reprize de genul ăsta sunt nevoită să ies din parc pentru că nu mai suport nici urletele, nici privirile celor din jur. Oricum e deja ora 12.30…așa că ne îndreptăm spre casă.

La ora 13.00 prânzul naște alte urlete. Uneori mănâncă tot, alteori se lasă cu scandal mare. La 13.30-14.00 – somnul de după-amiază. Nu-ți imagina că am parte de liniște. După nici o oră începe iar să urle…îl adorm, iar urlă, iar îl adorm…uneori îi vorbesc calm, încet, îl legăn, alteori mă răstesc la el…nu mai știu cum să fac, cum să procedez ca să tacă.

Copilul meu este veșnic nemulțumit, veșnic nu-i convine câte ceva. Peste zi, când stăm în casă, urlă frustrat când îl scot din baie – unde și-a găsit ceva de joacă cât eu mă spălam pe dinți sau când îl scot din dormitorul nostru unde iar și-a găsit ceva de făcut în timp ce eu întindeam rufe la balcon…sau când trebuie să ieșim din bucătărie…

Seara, la baie, într-o vreme urla de mă știa tot blocul. S-a oprit un timp, dar acum a început din nou să cârâie și să mârâie. Deși de abia așteaptă să facă băiță. Sunt momente când vrea în brațe și dacă nu se poate – spăl vasele și sunt cu mâinile pline de spumă – mă trage de haine până aproape că mi le dă jos de pe mine. Când merg la cumpărături nu mai are răbdare să stea în cărucior și se pune iar pe urlat. Asta nu se întâmplă mereu, dar se întâmplă. Când intrăm în casă cu căruciorul, nici nu am pășit bine peste prag, nici nu am închis bine ușa că se pune iar pe mârâit. Vrea să fie cât mai repede dezbrăcat și dat jos din cărucior. Dacă nu mă execut, atât îmi trebuie…

Ce mi se pare foarte ciudat este faptul că, deși acum urlă și îi curg șapte rânduri de lacrimi, în următoarea secundă, dacă i-ai făcut pe plac, se comportă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Eu nu pot acum să bocesc și peste trei secunde să râd sau să mă comport ca și cum nu aș fi avut o izbucnire mai devreme…

Azi a început să plângă pentru că i-am închis televizorul. Mda…acum doarme. Aștept plânsetele de la trezire. Pentru că am uitat să-ți spun: când se trezește, dimineața sau după somnul de prânz, obligatoriu o face urlând.

Știu că bebelușii plâng mult. Este perioada în care copilul se dezvoltă, își dezvoltă personalitatea, devine independent, vrea să exploreze, să cunoască mediul înconjurător, vrea mai mult decât poate. Și trece prin multe frustrări. Înțeleg toatea astea…este normal în dezvoltarea lui. Ce nu înțeleg este plânsul de peste noapte. M-am gândit că problemele de somn cu care se confruntă sunt legate de stresul pe care îl acumulează peste zi. E clar că ceva se întâmplă…iar copilul retrăiește experiențele în somn, prin vise urâte. Buun. Deci, ce îi poate provoca stres și anxietate? Primul lucru la care m-am gândit a fost faptul că insist să mănânce mai mult decât își dorește el. Așa că am renunțat să îl mai chinui cu mesele. Vrei să iei dimineața doar trei lingurițe? Ok! Facem cum vrei tu. Însă, următoarea masă va fi la prânz. Și așa am și procedat. Încet, încet – coincidență sau nu – plânsul de peste noapte s-a rărit. În ultima lună, Luca a ajuns să doarmă până dimineața chiar și trei, patru zile la rând. Încă nu am scăpat de acele nopți urâte, dar parcă s-au mai rărit. Și eu am alt tonus. Sunt mult mai odihnită, mult mai calmă ziua, mai înțelegătoare, mai tolerantă, mai conectată cu copilul meu. Și el pare mai afectuos, mai liniștit..uneori are așa un vibe pozitiv că-mi umple sufletul de fericire.

Parcă, încet, încet îmi reiau viața. Mi-am făcut abonament la sală, mi-am cumpărat o carte dintr-o librărie online – așa de dor îmi este să citesc ceva nou, ceva proaspăt….Recunosc, fac deseori terapie prin shopping, merg des la salon..încerc să fac ceva și pentru mine…încerc să-mi reiau viața din acel punct de unde am lăsat-o în aer. Și parcă mi-e mai bine puțin.

Mai am multe de rezolvat cu mine – vin cu o grămadă de sechele din copilărie – dar încet, încet sper să le depășesc pe toate. Uneori, cred cu toată tăria că dacă Luca ar dormi noaptea, aș fi în stare să mut munții din loc, aș fi în stare să zbor până la cer și-napoi…aș avea puterea să fac orice. Absolut orice. Am un copil minunat, îl ador, este viața mea, sufletul meu..este mai presus de orice pe lumea asta…A reușit ce nu a reușit nimeni niciodată: să scoată din mine, în același timp, tot ce este mai urât dar și mai frumos. E ciudat că spun asta..dar sunt sinceră. Sinceră cu mine, cu tine..Tu, cea care acum citești. Sper să nu te fi plictisit articolul ăsta kilometric. Dar, dacă nu ți-aș fi spus ce am pe inimă, dacă nu m-aș fi descătușat aici, în fața ta, nu cred că aș fi reușit să mă mai ridic de jos. Pentru că Luca mă ridică în Cosmos, dar într-o fracțiune de secundă mă poate îngropa la sute de metri sub pământ. Și încerc zi de zi, ceas de ceas să mă mențin pe linia de plutire, la suprafață. La aer. Uneori reușesc, alteori nu. Azi, pentru că am avut răgazul să-ți spun ce sunt, cine sunt, cum gândesc, ce greșesc…azi am puterea să zâmbesc. Va fi bine!