Tags Posts tagged with "blog"

blog

0 1490
Padure peisaj de iarna

“Uite, asa cat pumnul erau, ziceai ca a venit sfarsitul lumii, Doamne apara si pazeste, ce-am mai tras atunci!”, povestea tanti Lenuta, fluturand prin aer un pumn mic si sfrijit, cu o piele pamantie si ridata.  “Niste fulgi…uite asa roiau pe sus, uite-asa!!”, spunea si-si agita mainile privind in sus de parca se certa cu cineva invizibil.  “Erau nametii, mama, cat casa, faceam tuneluri prin troiene. Degeaba dadeai la lopata, se punea stratul inapoi cat ai clipi…si nu mi-era de noi, mi-era de pasarile alea din cotet si de animalele alea sarmanele, ca tare mai zbierau de foame.

“Hai, femeie, taci, ca nu zbiera nimeni! Iar exagerezi!” se auzea, monotona, dintr-un colt, vocea Unchiului. Dar femeia parca nici nu-l auzea.

“Pai nu puteam iesi din casa pana la ele sa le aruncam ceva de mancare. Mi se rupea sufletul, plangea inima-n mine cand ma gandeam. Dar ce sa-i faci..”

“Unde zbierau, ma, ce tot spui tu acolo??”, se indigna Unchiu’.

“Taci, tu, din gura, ca nu stii! Ce? Ai uitat cum ne perpeleam…”

“Poate tu te perpeleai, femeie, si degeaba..ca nu zbiera nimeni”, o tinea batranul pe a lui, capos.

“Ma, omule, da capos mai esti! Daca eu iti spun..pai asa e cum spun io. Tu taci, ca nu stii! Da, mama, continua intorcandu-se spre mine si dand a lehamite din mana, noroc ca aveam lemne si aveam cu ce sa ne incalzim si ceva de mancare. Stiu ca au venit atunci de la primarie si armata, mama, pe strazi sa dea zapada. Dar la sosea, departe de noi…o auzeam pe aia a lu’ Cojocaru, ca si ea aflase de la nu stiu ce verisoara de statea mai la vale, langa coperativa daca mai stii tu, acolo unde lucra Saftica Dumnezeu s-o ierte…da, mama, si cum spuneam.. a fost atunci o iarna tare grea…Dumnezeu sa ne pazeasca de asa ceva ca acum suntem batrani si nu stiu ce ne-om face…

Soba duduia alaturi, iar tanti Lenuta mai arunca din cand in cand cate un vreasc in flacari. “Mm…de-amu o s-o tot tie asa..ca daca s-a pornit, aici, la noi Dumnezeu mai stie cand o trece…”.

Afara viscolea, iar prin perdeluta brodata care acoperea ochiul de geam se vedea usa de la grajd. Iar langa era cotetul gainilor care caraiau incet. In rest era liniste, iar zgomotele razlete venite de pe strada pareau indepartate si infundate. Parca se auzeau niste cazmale, niste strigate si fluieraturi sau poate imi imaginam ca aud. Era ca si cum as fi avut vata in urechi. Totul era estompat, adormit, intrat intr-o stare vegetativa. Nimic nu misca, nimic nu respira. Doar focul din bucatarie, care trosnea vesel. Imi parea ca ninsoarea ma asurzise. Ne asurzise pe toti. Tanti Lenuta vorbea aproape in soapta, parca cu frica sa nu sperie sau sa trezeasca ceva. Unchiu’, pe scaunelul lui cu trei picioare, cioplea un bici. Nu stiu de ce, pentru ca nu folosise niciodata asa ceva. Nici cal nu avea. Acum imi pare rau ca nu l-am intrebat ce avea de gand sa faca cu biciul ala. Statea usor aplecat si parea rupt de lume. Asculta si el povestea batranei si dadea din cap cand aprobator, cand revoltat. Ridica din sprancene, zambea in coltul gurii, se incrunta si pufnea asa…a disperare. Omul traia povestea cuvant cu cuvant. Parea, de fapt, ca el povesteste, dar doar prin semne. Era amuzat sa-i vezi. O mica orchestra – ea la voce, el cu acompaniamentul sau mut – doi batrani ce depanau amintiri de acum zeci de ani, dar care, daca ii intrebai ceva de acum doua luni, spuneau ca nu mai tin minte.

Si ningea..si ningea parca in ciuda si cu nesat. Cand credeai ca se opreste, atunci viscolul devenea mai furios. Dar era cald si bine in casa, la gura sobei, chiar daca nu era o soba din aia ca-n povesti, pe care se tolaneau copiii si pisicile. Si era liniste si asa… un sentiment de pace. Nu stii de unde venea…Parea ca zapada ne amortise suferintele si ne acoperise gandurile rele. Parea ca tot ce-i negru si urat se topise cumva..undeva..departe..dedesubt.

Asa era pe atunci, cand inca mai traiam momente care ma faceau sa ma simt din nou copil. Acum, tanti Lenuta deapana amintiri din alta parte, iar biciul uUnchiului sta cuminte, prafuit, in cui. Nimic nu mai e cum a fost. Iar eu ma simt mai batrana cu 1000 de ani.

Sursa foto: Pexels

0 1775
Copil sărman care stă pe jos și bea dintr-un pahar

Am plecat târziu din redacție. Să fi fost ora nouă..nouă jumătate. Mă grăbeam să mai prind deschis magazinul din colț, ca să cumpăr repede ceva de mâncare. În ultimele zile, prin frigiderul meu cam bate vântul. În fața mea, la coadă, o mămică cu un bebeluș în brațe și alți doi copii mici pe lângă ea. O fetiță și un băiețel. Erau tare sărmani, îmbrăcați ponosit, cei mici cam murdari și neîngrijiți. O familie săracă mi-am zis.

Și am așteptat, o vreme, cuminte, să-mi vină rândul. Însă, mămica nu se decidea ce să cumpere, iar vânzătoarea începuse să se enerveze. Mama ținea în mână 10 lei și nu știa ce să aleagă de mâncare din galantar în așa fel încât să-i ajungă banii.

– Da-ți-mi și din parizer puțin. Și un iaurt. Și mai am un leu.

– Nu, mai aveți doi lei, că v-au rămas de la pâine. Ce vă dau de ei?

– Păi..ce pot lua?

Eram obosită, de abia așteptam să ajung acasă, să fac o baie fierbinte, să beau un ceai cald și să citesc dintr-o carte sau să vad un film. Însă, m-am surprins din ce în ce mai atentă la conversația de lângă mine. În cele din urmă, după ce s-a gândit bine, mămica a luat un pachet mic cu biscuiți. În acel moment, băiețelul, o zgâtie de vreo ani, trei ani, a început s-o tragă de poala fustei: mami, vreau suc! Mami ia-mi suc. Femeia, stânjenită de rugămințile copilului, tot încerca să-l potolească. Fără succes, evident. A reușit, în cele din urmă, să-l tragă după ea, afară din magazin și s-au oprit în dreptul intrării. Își număra niște monede, singurul mărunt care îi mai rămăsese probabil.

Am cerut un pachet de țigări, uitând complet de mâncare, și am cerut și un suc. M-am îndreptat către ușă. Mămica nu avea cum să mă vadă pentru că stătea cu spatele, numărând bănuții. Am auzit-o cum îi spunea băiatului „Noi nu avem ce să mâncăm și tu vrei suc”. I-am întins puștiului sticla – Uite sucul tău –  și am plecat. Am auzit în spate un mulțumesc, Uimit, abia șoptit.

Sunt momentele alea, momentele alea când rămâi pironit locului și te simți vinovat pentru că viața ta e altfel decât a lor. Pentru că tu ai avut când erai mic jucării și prăjituri și suc. Pentru că tu nu ai știut niciodată ce înseamnă foamea și nici nu ai plâns vreodată arătând cu degetul o sticlă cu suc într-o vitrină . M-am simțit vinovată pentru baia mea fierbinte, pentru pătura mea pufoasă și filmul cu care urma să mă delectez în seara asta. Probabil, în timp ce eu aș fi făcut toate astea, niște copii se culcau flămânzi sau adormeau în frig prin cine știe ce cotlon. Nu am mai avut nici un chef… cu toate că ei vor adormi oricum flămânzi și-n frig.

Sursa foto: Pexels

0 1786
Fetiță care se joacă cu frunze

Cand am iesit azi dimineata din casa, am simtit primul miros de toamna, un miros puternic  de frunze vestede si uscate, dar mai ales de frunze arse si pamant reavan.  De unde naiba frunze aici, printre betoane? Si m-am oprit in loc, am tras adanc aer in piept si mi-am tinut rasuflarea pentru a-l pastra cat mai mult timp. Era mirosul inconfundabil al copilariei. Am vazut cu ochii mintii o fetita de vreo cinci ani, poate sase, care hoinarea de una singura prin parcul din fata blocului in care statea cu bunica. Era prietena tuturor cainilor vagabonzi si a pisicilor. O vedeai, dupa ploaie, culegand melci de prin boscheti si o auzeai cantandu-le incet la ureche. La urechea lor. Sau o vedeai sus in dud, numarand omizile. Da, omizile…Era copilul de suflet al tuturor babutelor care treceau in baston si se opreau pe o banca. Si al tigancii din colt care vindea seminte. Era o femeie batrana, mica si foarte grasa. Cu batic inflorat, o fusta lunga, neagra si-n papuci. Si avea un ilic colorat, impletit. Niciodata nu am inteles de ce acea femeie nu putea sa vorbeasca bine romaneste. Hai la seminte baieti suna din gura ei intr-un fel ciudat, de neinteles si de nereprodus. Imi placeau semintele, dar nu avem mereu bani sa cumpar. Si acadelele pe care le vindea invelite in staniol. Imi amintesc ca erau rosii si galbene, intr-o culoare puternica si sticloasa.

Si era toamna. Iar gunoierii veneau in fiecare dimineata si adunau cu grebla frunzele cazute. Le faceau morman, iar apoi le dadeau foc. Iar muntii pufosi in care ma aruncam cu o bucurie nebuna, scotandu-i din sarite pe oamenii cu greble, carora le dadeam iar de lucru, ardeau fumegand. Mirosul ala..mirosul ala il trageam adanc in piept si imi tineam apoi respiratia ca sa-l pastrez cat mai mult timp. Habar nu am de ce faceam asta. Imi placea pur si simplu. Intr-o vreme, sosirea gunoierilor era pentru copilul ala un adevarat ritual. Bucuria mormanelor de frunze, mormaielile oamenilor cu greble si fumul acela molcom care se ridica incet si se pierdea prin parc, pe alei, printre banci si leagane.

Azi nu i-am vazut pe oamenii cu greble, nu am zarit nici mormanele de frunze, nici fumul care se ridica incet. Am simtit doar mirosul ala venit de undeva, de departe. De foarte departe..

Sursa foto: Pexels

0 1663

Prietenie dezinteresată nu există, degeaba auzim în stânga și-n dreapta că a fi prietenul cel mai bun al cuiva înseamnă să dai totul și să nu ceri nimic în schimb. Să nu aștepți să primești ceva. Nu știu ce ați auzit voi, dar eu, una, am auzit des placa asta stricată. Până la urma prietenia este un schimb de idei, de sentimente, de afecțiune, de grijă, de înțelegere, toleranță și respect..învățăm unul de la altul, ne educăm reciproc. Oferim, cerem și primim.

Prietenie nu înseamnă să fii mereu de acord cu cel de lângă tine, că, dacă nu, se supără. Omul care se consideră a fi prietenul meu și pe care îl consider prieten nu rămâne îmbufnat pentru că îi atrag atenția când a greșit, pentru că îmi permit să-l corectez sau să-l învăț ceva nou.

Prieten nu ți-e cel care așteaptă întotdeauna să-l aprobi, să-i confirmi ceea ce crede el despre el însuși, să taci și să-l asculți cum vorbește numai despre viața lui pentru că el este buricul pământului. Și nici nu te împovărează cu micile mizerii cotidiene care ni se întâmplă, de fapt, mai mult sau mai putin, tuturor. Nu se plânge pentru orice fleac, nu încearcă să-ți facă viața mizerabilă pentru că el, în acel moment, suferă, și doar asta contează. Iar tu, pentru că îi ești, cică, prieten, trebuie să îi asculți ore în șir, zile în șir, luni în șir lamentările.

Prieten nu ți-e cel care dispare din viața ta cu lunile, iar apoi revine ca și cum nu s-a întâmplat nimic și se miră că nu este primit cu brațele deschise.

Prieten nu ți-e cel care nu consideră necesar să-ți spună că ai greșit față de el, dar, în schimb, se afundă în tăcere și dispare fără un cuvânt.

Un prieten ar trebui să-ți fie, în primul rând, cel mai mare judecător dar și cel mai de încredere aliat. Nu trebuie să-ți influențeze deciziile, ci să-ți pună pe masă opțiunile din care tu singur să alegi ce consideri că e mai bine pentru tine.

Un prieten nu te minte, nu încearcă să pară în ochii tăi ceea ce, de fapt, nu este, nu încearcă să fie altcineva, nu poartă nici o mască. El el…și, dacă îi ești prieten, îl vei accepta.

O prietenie adevărată se construiește în timp, se rodează și se măsoară în ani. Timpul e unitatea de măsură. Iar un prieten adevărat te va cunoaște ca pe propriile lui buzunare. Cu bune și rele. Te intuiește. Te simte. Te știe. Se regăsește în tine, iar tu în el. Nu trebuie să aveți neapărat pasiuni comune, să vă placă aceeași culoare, aceleași filme sau muzici sau mai știu eu ce. Trebuie să aveți aceleași principii de viață. Să vă intersectați în gânduri și-n judecată când trebuie, într-adevăr, s-o faceți. Lucrurile mărunte nu contează. Sunt, practic, ceea ce vă deosebește. Pentru că sunteți doi indivizi unici, în nici un caz o proiecție a unuia în celălalt. Prietenul tău nu este oglinda ta. Este un om de la care mereu ai de învățat câte ceva. Un om care te ridică, nu te coboară sau te face să bați pasul pe loc. Un om pe care îl consideri deasupra ta, nu sub tine. Un om la care te raportezi cumva în viață. Chiar dacă și el greșește, chiar dacă și el ia decizii care ți se par proaste.

Nu confunda niciodată un prieten adevărat cu un amic, un coleg, o cunoștință sau cu un prieten de conjunctură. Sunt lucruri total diferite.

Un prieten ți-e cel care te ceartă când greșești, care te judecă, care te scoală din noroi când cazi, te scutură de praf, te pune pe picioare, iar apoi îți dă un șut în fund ca să faci primul pas înainte. Nu-ți plânge de milă, nu-ți alimentează fricile și temerile, dar nici nu lucrează la piedestalul pe care te-ai cocoțat singur. Îți întinde o mână când ai nevoie să te ridici, dar nu te ia în brațe să te traverseze prin viață. Iar apoi, după ce te-ai ridicat, va fi primul  care îți va spune că este mândru de tine.

Tu câți prieteni ai?

Sursa foto: Pexels

0 1835
Șine de tren prin pădure

Ne obișnuim cu rutina – un cuibușor călduț, în care avem impresia că ne este bine, un drum drept pe care ni l-am trasat, poate, cu mare greutate la început, dar pe care mergem acum cu ochii închiși. E plăcut să știi că în fața ta nu sunt obstacole. Că ești cumva liniștit, că nu te mai așteaptă nici un bau-bau ascuns pe la colțuri.

Însă, vine o vreme când drumul pare atât de drept încât ai impresia că mergi în gol. Că nu te miști. Același peisaj ți se desfășoară ca o bandă rulantă zi de zi prin fața ochilor. Aceleași locuri, aceiași oameni, aceleași lucruri pe care trebuie să le faci, aceleași evenimente care se întâmplă, evident cu aceleași rezultate.

Dar parcă ai avea nevoie și de altceva. Însă, acel altceva presupune să-ți părăsești drumul și să te avânți în necunoscut. Alte emoții, alte surprize, poate alte dezamăgiri, alte frici, poate alte bucurii și împliniri. Dar e greu, nu? S-o iei de la capăt. Să pășești într-o zi dincolo…Când te trezești acolo fără voia ta nu ai ce face decât să înfrunți schimbarea. Dar să iei tu singur decizia, uneori e dificil. Chiar dacă acum universul tău e mic și îngust, măcar ai parte de liniște. Lucrurile vin și trec așa cum ar trebui să vină și să treacă, rutina de zi cu zi îți oferă satisfacțiile ei până la urmă. Dincolo, nu știi ce te așteaptă.  Dar oare ce e dincolo? Cum se simte acolo? Cum miroase acolo? Cum se vede lumea de acolo și cum se trăiește? Nu știi, îți imaginezi doar. Și-ți trăiești viața într-o scorbură, imaginându-ți de acolo lumea. În care tu nu ai curaj să pășești. Și mai e ceva…ți-e teamă ca nu cumva, într-o zi, să-ți fie dor de ce ai lăsat în urmă. Pentru că de întors, nu te mai poți întoarce. Ți-e teamă de regrete. Acum, când ești pe punctul de a vedea cu ochii tăi ce se ascunde acolo, parcă ți se face frică, parcă nu-ți mai dorești, parcă ai vrea înapoi. Și stai pe margine. Pășești sau te întorci? În ambele cazuri s-ar putea să regreți…

Însă, vine o vreme când trebuie să facem o schimbare, iar frica de necunoscut și de nou ar trebui să se transforme în bucuria și extazul cuceririi altor lumi și a altor universuri.

Sursa foto: Unsplsah

0 2160
Valentines Day inimă pe fundal alb

Te iubesc oricum si oricand. Te iubesc dimineata, cand te trezesti mofturoasa, te iubesc cand te dai lenesa jos din pat, cand iti tarai pasii goi pe parchet, iti iubesc parul valvoi si ochii intredeschisi, molatici, te iubesc cum iti pregatesti cafeaua, scufundata in ganduri si vise confuze, te iubesc in timp ce-o sorbi cu grija, plescaind apoi de placere.

Te iubesc cum iti alegi hainele pe care le vei imbraca pentru job, in timp ce probezi toate rochiile din dulap, iar apoi le arunci botite pe jos, nemultumita, in timp ce mormai si te plangi ca uite, iar nu ai cu ce sa te imbraci. Te iubesc cum iti inchei sandalele in gesturi grabite si nervoase, cum ma rogi sa-ti inchid fermoarul la spate, cum iti arunci geanta pe umar si fugi pe scari pasind cate doua trepte deodata..Iubesc harmalaia pasilor tai, ecoul lor ce se topeste apoi incet incet, pe tacute in mine.

Te iubesc cum alergi pe strazi, sarind peste balti lasate de-o ploaie de cu noapte. Iti iubesc zulufii roscati si ochii negri, mainile goale, albe ca marmura, ce curg pe langa trup ca un suvoi de ape, iti iubesc degetele lungi si nervoase, zambetul strengar de fetita alintata, vocea pisicita, fularul tau colorat si jacheta albastra.

Te iubesc cum asculti muzica la maximum in casti si dai leganat din cap, te iubesc cum bati ritmul cu piciorul gol scufundat in mocheta. Te iubesc ziua in amiaza mare, cand turui vrute si nevrute, cand sari de la o idee la alta fara nici o legatura, te iubesc seara tarziu, cand te plictisesti, te iubesc cand te aud vorbind si certandu-te de una singura, te iubesc cum stai tolanita ca o pisica uriasa in pat, apoi cand iti strangi picioarele sub tine si te ghemuiesti ca un copil imbufnat.

Te iubesc si atunci cand te aud vorbind la telefon, alergand prin casa ca o bezmetica, gesticuland ca o apucata. Te iubesc cum iti uzi florile din ghiveci, cum te bucuri de ele si zambesti in coltul buzelor, te cum mananci pofticioasa prajituri si inghetata, cum te murdaresti apoi pe tricou si te stergi poznasa, pe ascuns.

Te iubesc cum te infurii, cum tipi ca nebuna, cand ma certi, te iubesc cum plangi cu sughituri si-n spasme, cand ochii iti sunt umezi si luciosi, mai limpezi, mai vii, scaldati in carbune de rimel intins. Te iubesc cand te vad in tricou sau pijamale, zburatacita prin casa, nu-ti tace gura o clipa…te iubesc agitata, nervoasa, capricioasa…cand nimic si nimeni nu te mai impaca. Te iubesc cum canti si te invarti, cum te dai in leagan si culegi flori, cum te tavalesti prin iarba…te iubesc noaptea cand te strecori langa mine in pat, te iubesc cand te gadili si razi si te zbati, te iubesc cum ma rogi, cum ma implori, cum cersesti iubire. Te iubesc flamanda de dragoste, nesatula, pacatoasa, cum tipi de placere…

Te iubesc incapatanata, te iubesc posesiva, te iubesc impulsiva, irascibila si mofluza. Te iubesc sexy…Iti iubesc pantofii cu toc cui si bluza ta fara nasturi, rochia ta decoltata si cerceii cazuti prin asternut…Iti iubesc coapsele obraznice si soldurile pline pe care ti le legeni sub privirile mele flamande.

Te iubesc cum razi in hohote, cum iti dai capul pe spate, inchizi ochii si ii acoperi cu palmele. Iti iubesc pielea alba si fina de dupa ureche, cutele de la incheieturi, te iubesc cand esti trista, cand totul ti se pare prabusit, cand simti ca lumea nu te mai incape.

Iti iubesc parfumul discret pe care mi l-ai lasat din nou in perna…Iti iubesc talpa piciorului cand ti-l intinzi lenes prin asternut, iubesc stransoarea bratelor tale incolacite in mine ca un sarpe..Te iubesc cum, te iubesc cand, te iubesc cat si oriunde….

Sursa foto: Pixabay

0 1956
Cuplu care se ține de mână

Sasha mergea cu capul in jos si cu mainile adanc infipte in buzunare. Purta un palton scurt, drept, cu gulerul ridicat si-o esarfa groasa incolacita de cateva ori in jurul gatului. In picioare – ghete cu caramb inalt in care-si indesase la repezeala blugii. Iar pe cap un fes fistichiu si larg ce-i cadea intr-o parte. Arat ca un pampalau..isi spuse cand, din intamplare, se privi in geamul unui magazin. Isi aprinse o tigara si mari pasul. Trase fumul adanc in piept. Unde dracu ma duc eu? Ce fac? Ce fac? De ce dracu fac asta? ii urlau in timpane gandurile. Pasii il purtau insa mai departe, tot mai departe. Nu stia unde merge dar simtea nevoia sa se piarda printre straini. Aici nu ma judeca nimeni, isi spunea. Aici, printre ei, nu trebuie sa dau socoteala de ce sunt cum sunt, de ce fac ceea ce fac, de ce gandesc ce gandesc. Isi inclesta pumnii incercand parca sa stranga ultima atingere a degetelor ei. Clade, fine, blande. Dar nu mai simti nici caldura, nici finetea nici cumintenia lor. Probabil ca acum esti cu Ana la o cafea si te gandesti cum sa ajungi cat mai repede acasa. La mine. La noi. Sasha zambi amar. Si se arunca apoi in bratele Corinei. O stranse pana la durere, ea gemu usor iar el isi ingropa buzele in parul ei castaniu. Ce mica esti! Si ce nevinovata! isi spuse si o privi adanc in ochi. Ti-e frig? Hai sa bem o cafea! Mira, cat de mult te-am iubit! 
…..
Miruna mergea cu capul in jos si cu mainile adanc infipte-n buzunare. Purta un palton scurt, drept, cu gulerul ridicat si-o esarfa groasa, incolacita de cateva ori in jurul gatului. In picioare – ghete negre cu caramb inalt. O fusta bogata si colorata ii marginea genunchii. Iar pe cap – un fes fistichiu si larg ce-i cadea intr-o parte. Arat ca o proasta, isi spuse cand, din intamplare, se privi in geamul unui magazin. Isi aprinse o tigara si mari pasul. Trase fumul adanc in piept. Unde dracu ma duc eu? Ce fac? Ce fac? De ce dracu fac asta? ii urlau in timpane gandurile. Pasii o purtau insa mai departe, tot mai departe. Pentru ca luase de mult timp o hotarare iar acum..abia acum avusese curajul s-o priveasca fatis in ochi.

Se simti pentru prima oara, dupa ani buni de lancezeala, libera. Simtea ca e om mare. Ca-si ia viata in maini, ca o suceste pe toate partile ca pe o bucata de plastelina calda. In jurul ei, trecatori grabiti, un caine incolacit pe-un capac de canal, covrigi la colt de strada si merdenele calde. Isi stranse buzele incercand sa simta ultimul lui sarut. Cald, bland si fin. Dar nu-i mai simti nici caldura, nici finetea, nici cumintenia. Probabil ca acum esti cu Adi, la o bere, si nu stii cum sa faci sa ajungi mai repede acasa. La mine. La noi. Miruna zambi amar. Si se arunca in bratele lui Mircea. Il stranse pana la epuizare iar el isi ingropa fata in parul ei castaniu. Ti-e frig? Hai sa mergem la o cafea! Sasha, cat de mult te-am iubit!

Buna, ce faci?
Buna..traiesc!
Tu?
Si eu traiesc!
Sa fii cuminte!
Si tu sa fii cuminte!

Cand simti ca o poveste moare, las-o sa moara. S-ar putea s-o faca frumos. Nu-i prelungi agonia pentru ca o vei transforma dintr-o poveste frumoasa cu sfarsit, intr-un banc prost si sec. Nu vei mai zambi cand ti-o vei aminti. Vei da din mana a lehamite si te vei simti invadat nu de nostalgie, ci de un sentiment de repulsie. Un mister, o minune topita, in cele din urma, in banalitate, in meschin, in ieftin. Da-i drumul sa se duca si iti vei aminti mereu de frumusetea ei de atunci. Tine-o prizoniera, cu forta langa tine si-ti va muri in brate si sub priviri. Si mereu iti vei aduce aminte de uratenia ei de atunci.