Când am rămas însărcinată cu Luca am decis încă de la început că voi naște prin cezariană la un spital privat. Și am ales Sanadorul pentru că aici profesează medicul meu, cel care mi-a urmărit și sarcina. Îți voi povesti și ție, detaliat, experiența prin care am trecut, cum s-a desfășurat totul, pas cu pas, de la internare până la plecarea cu bebe acasă. Ca să știi cum este și la ce să te aștepți dacă vrei și tu să naști aici.   

Sarcina mi-a fost urmărită de la început până la sfârșit de un singur medic, o doamnă extraordinară, un om cum rar întâlnești. Pot spune cu mâna pe inimă că această femeie a fost pentru mine ca o a doua mamă.

Pentru analizele trimestriale la sânge am ales Synevo – laboratoare în care am cea mai mare încredere – iar ecografiile și morfologiile fetale au fost efectuate la spital. Tot aici am mers când am fost diagnosticată cu diabet gestațional, dar și când am avut o criză cumplită de sciatică. Ce am evitat însă a fost laboratorul unde, inițial, mi s-au greșit niște analize extrem de importante, analize pentru care nu mi-am văzut nici în ziua de azi banii înapoi. Nici măcar scuze nu am primit. Singura care s-a scuzat, de parcă ar fi fost vina ei, a fost doamna doctor. Le-am refăcut la Synevo și, slavă Domnului, de data aceasta au ieșit bine.

Dar să începem cu începutul…

Nașterea a fost programată cu două săptămâni înainte, iar în tot acest timp m-am pregătit sufletește, am efectuat o serie de analize obligatorii, dar și consultul preanestezic. Acesta presupune o întâlnire cu medicul anestezist care te va asista la naștere și care trebuie să cunoască în detaliu istoricul tău medical și informații despre sarcină. Am fost întrebată dacă sufăr de anumite afecțiuni, dacă am dureri de spate, dacă am fost diagnosticată cu vreo afecțiune specifică sarcinii, dacă am mai fost anesteziată vreodată sau dacă urmez vreun tratament cu anticoagulante. Apoi, medicul mi-a examinat coloana vertebrală. Și cam atât. O doamnă drăguță, amabilă, care mi-a răspuns la întrebări, m-a asigurat că totul este în regulă și va fi bine, care mi-a plăcut și mi-a dat un sentiment de siguranță.

6 octombrie 2017 – Ziua cea mare

În ultimele zile de sarcină am trăit sentimente contradictorii. De abia așteptam să-mi văd copilașul și să-l țin în brațe, dar, în același timp, parcă mă obișnuisem să fiu gravidă, corpul și mintea mea acceptaseră sarcina și parcă aș fi vrut să rămân așa și în continuare. Am trăit emoții puternice, o senzație de teamă, amestecată și cu o mare încredere că totul va fi bine. Nu știam cum va fi și nici la ce să mă aștept. Eu nu mai trecusem prin nici o operație până atunci și, recunosc, îmi era foarte frică de anestezie. În primul rând mi-a fost frică de durere, imaginea unui ac înfipt în coloană îmi dădea frisoane. Apoi, îmi intrase în cap ideea că poate voi rămâne paralizată, poate nu-mi voi mai reveni niciodată. Din păcate, eu nu am avut cu cine să vorbesc despre aceste temeri, nu am avut cui să-i spun ce simt, ce gândesc, nu a fost nimeni lângă mine care să mă liniștească. L-am avut alături doar pe soțul meu care, uneori, părea mai speriat decât mine.

Înainte cu câteva zile, o săptămână poate, am mers la cumpărături. Deși cei de la spital mi-au spus clar că nu trebuie să vin cu nici un bagaj – ci doar să am la mine cartea de identitate – eu nu am rezistat și am cumpărat una alta…lenjerie de corp, șosete, papuci, o cămașă de noapte, am luat săpun și periuță de dinți. Lucruri care s-au dovedit total inutile. Pentru că, după formalitățile privind internarea, am fost condusă în salon și am primit de toate. Pe parcursul celor trei zile, cât am stat cu bebe în spital, nu mi-a lipsit absolut nimic.

Am ajuns la spital în jurul orei 11.00, nașterea fiind programată la ora 14.00. Jumătate de oră au durat formalitățile de internare, iar apoi am urcat cu liftul la etajul 5 și am fost condusă în salon. Eu am optat pentru o cameră dublă, iar când am ajuns, acolo se afla deja o proaspătă mămică.

Camera 504

Să-ți povestesc puțin despre camera 504. Curată, destul de spațioasă (nu foarte), cu ferestre mari, un dulap nu foarte încăpător, un calorifer lung cât peretele și draperii grele. Pe un perete – un televizor –  iar jos, sub el –  o măsuță. Două paturi, prevăzute cu etajere pe roți unde asistentele păstrau medicamentele și alte mici obiecte sanitare. Tot în dreptul fiecărui pat – alte două măsuțe unde urma să luăm micul dejun, prânzul și cina. Baia este prevăzută cu o cadă pentru duș foarte spațioasă, unde chiar ai loc să te miști, o bară de susținere care mi-a fost de mare ajutor, o chiuvetă și un vas de toaletă – toate străluceau de curățenie. În dulăpiorul de lângă chiuvetă mă așteptau pasta de dinți, săpunul, periuța, prosoape curate și unul, două pliculețe cu șampon.

După ce m-am instalat, am renunțat la hainele cu care am venit și le-am îmbrăcat pe cele primite. Apoi, mi s-a spus să mă întind în pat pentru monitorizarea inimii bebelușului și a pulsului meu. Totula  durat în jur de 20-30 de minute. După o scurtă plimbare pe hol – amorțisem în pat, stând culcată – o asistentă a venit la mine și mi-a spus zâmbind „Haideți!” Întrebarea mea a fost absolut delicioasă: „Unde?” Pentru că nu mă așteptam să intru în operație atât de repede. Și parcă nici nu prea mai voiam ….îmi tot venea să trag de timp.

Am fost condusă în blocul preoperator unde mi s-a pus o perfuzie. Era ceva pentru hidratare, dar și un antibiotic. La un moment dat, a apărut doamna doctor care m-a întrebat dacă totul e ok și mi-a povestit despre cum se va desfășura intervenția chirurgicală. Am uitat să-ți spun că la Sanador tatăl poate asista la nașterea prin cezariană, dar nu are voie să intre în blocul operator. Poate privi însă printr-un gemuleț. Din păcate, mare lucru nu are ce să vadă. Deci, i-am spus soțului meu să stea cuminte și relaxat și să aștepte pe hol.

Mi s-a părut că am stat o veșnicie în blocul preoperator și mă tot uitam la perfuzia care parcă nu mai voia să se termine. Așa mi se spusese: când se va termina perfuzia, mergem să nasc. N-a fost chiar așa pentru că, după 15-20 de minute a venit la mine o asistentă care mi-a spus din nou „Haideți”. De data aceasta nu am mai întrebat unde…am mers pe picioarele mele până în sala de operație, dar susținută bine. Asistena s-a scuzat și mi-a spus că mă strânge așa de tare de mână pentru că își ia toate măsurile de precauție. Ar fi fost culmea să cad sau să mă împiedic de ceva..

Cum decurge operația de cezariană

Și aici începe un nou capitol în viața mea…În jumătate de oră urma să-l văd pe Luca..În blocul operator se aflau medicul meu, medicul care a asistat-o pe doamna doctor, medicul anestezist, medicul neonatolog și încă vreo două asistente. Urma anestezia…Am fost rugată să mă urc pe masă și să stau în șezut, dar aplecată. Sub picioare mi s-a pus un scăunel și astfel am reușit să mă sprijin foarte bine. Senzația nu este tocmai plăcută pentru că din cauza burții nu prea te poți apleca. Însă procedura în sine nu doare deloc. Am fost dată pe spate cu iod – destul de rece – iar apoi am simțit o presiune în coloană. Dar nu durere. M-a ajutat foarte mult medicul anestezist care a vorbit cu mine și mi-a spus din timp la ce senzații să mă aștept. A durat foarte puțin, cel mult câteva minute, iar apoi am fost ajutată să mă întind. Deja începusem să nu-mi mai simt picioarele. Ciudată senzație…încercam să le mișc și parcă erau de plumb, foarte grele. E straniu să nu mai ai control asupra corpului tău…Mâinile – întinse de-o parte și de alta a corpului – îți sunt legate cu niște curele mici tot pentru siguranță – să nu cazi de pe masă. Așa mi s-a spus.

La scurt timp după anestezie medicul m-a atenționat că s-ar putea să mi se facă rău și s-ar putea să am senzație de vomă sau chiar să vomit. Dar să nu mă îngrijorez pentru că este normal. Și, într-adevăr, nu a apucat să-și termine ideea. Am încercat să mă abțin cu toate că lângă mine a existat în permanență o asistentă care mă monitoriza și care era pregătită pentru orice. După un timp mi-a fost mai bine, iar apoi totul a revenit la normal. A fost, aș putea spune, singura senzație rea pe care am avut-o în timpul intervenției chirurgicale.

Operația durează în jur de 60 de minute. Trebuie să te fac atentă la un aspect foarte important, un detaliu care ar putea conta enorm. Deasupra ta se află o lampă mare, așa cum vezi în filme în sălile de operație. Până aici, nimic ieșit din comun. Ciudățenia apare în momentul în care, fiind culcată pe spate și privind în sus îți dai seama că în acest dispozitiv te vezi aproape ca într-o oglindă. Automat, vezi cum ești operată. Acest lucru ți se poate întâmpla dacă perdeaua sterilă care ar trebui să-ți blocheze câmpul vizual nu este așezată cum trebuie. Dacă privești înspre lampă și vezi mai mult decât ar trebui, spune asta asistentelor sau medicului. Nu știu cât de plăcut este să vezi în timp real ce se întâmplă la tine în burtă. Eu una nu am vrut să trec printr-o astfel de experiență. Așa că verifică înainte de a fi prea târziu!

Nu știu cât timp a trecut până când am auzit bebelușul plângând. 15 minute, 20 de minute…oricum, destul de repede. Apoi, mi l-au arătat, l-am văzut și l-am atins cât de cât – aveam mâinile imobilizate cu acele curelușe, deci nu am putut să-l strâng în brațe. Copilul mi-a fost înfipt cu căpuțul în obraz și așa i-am simțit pentru prima oară pielea. Contactul a fost obraz în obraz. Mi s-a părut dubios, dar nu mai conta. Până la final, când am fost transportată din nou în salon, mi s-a părut că a trecut și mai mult. Chair dacă nu te doare nimic, simți totuși cum cineva îți umblă prin burtă. Țin minte că senzația era una asemănătoarea cu cea pe care ți-o dă un masaj mai puternic. La un moment dat, anestezista mi-a spus că mi s-a făcut o injecție care ar trebui să mă adoarmă ușor. Este adevărat că mi se făcuse extrem de somn, am închis ochii dar auzeam tot ce se vorbea în jurul meu. Chestii casnice..despre copii, despre școală, grădiniță, despre ce au mai gătit doamnele în weekend sau cum au petrecut la țară. Mi s-a părut amuzant. Îmi venea chiar să râd, dar m-am abținut. Adevărul este că aceste discuții care nu aveau nici o legătură cu actul medical m-au liniștit foarte mult, m-au calmat și mi-au alungat orice urmă de stres. Mă gândeam că dacă în timp ce sunt operată în jurul meu se vorbește despre ciorba de perișoare sau excursia în Bucegi totul este în regulă, atât cu mine, cât și cu bebe. Toată lumea era relaxată deci…nu poate fi decât de bine.

La sfârșit am fost transportată în salon de către doi brancardieri. Nu am avut nevoie de terapie intensivă și nu am beneficiat de asta nici preventiv. Așa cum se procedează la alte spitale. Lucru care m-a bucurat foarte mult pentru că în scurt timp ușa s-a deschis larg, iar în cameră a intrat o doamnă cu un cărucior pe rotile. Maimuțoiul meu dormea liniștit, fără nici un stres.

La Sanador programul de vizite începe de dimineață până la ora 20.00, însă se mai poate sta și peste această oră. Nu vine nimeni să-ți dea soțul, rudele sau prietenii afară. Așa că imaginează-ți ce nebunie a fost în cele trei zile de spitalizare, mai ales că nu eram singură în cameră.

Odată ajunsă în salon ți se dă un telefon unde poți suna asistentele sau la secția de neonatologie. Îți va fi de mare ajutor pentru că ori de câte ori simți că ai dureri suni, cineva vine imediat și-ți face un calmant. În prima zi nu mănânci deloc, iar înainte de intervenția chirurgicală nu ai voie nici măcar apă să bei. De a doua zi însă începi să primești supă și iaurt, iar în a treia zi micul dejun, prânzul și cina sunt mai consistente.

Primii pași…

Cât am fost însărcinată am auzit o mulțime de povești – unele chiar de groază – despre experiențele altor femei când a venit momentul să se ridice din pat și să facă primii pași. Unele colege de la job povesteau că durerea este atât de mare încât îți vine să leșini sau cazi pur și simplu din picioare. Îmi era absolut groază de acest moment. Care a venit a doua zi, pe la prânz. Încă de cu seară făceam exerciții pentru abdomen ridicând și coborând spătarul patului. Toată lumea ne spunea că cu cât faci mai multă mișcare, cu atât durerile vor fi mai suportabile, iar în scurt timp nu vei mai simți nimic. Lucru cât se poate de adevărat. A doua zi, înainte de a mă ridica din pat, mi s-a făcut un calmant. Și vreau să-ți spun că acest calmant face durerea suportabilă, nicidecum așa cum o descriu anumite femei: atroce. N-o să te mint: doare. Dar nu doare atât de tare încât să leșini sau să cazi pe jos. Nicidecum! Am fost ajutată de o asistentă. Mai întâi te ridici pe-o parte și stai în șezut. Apoi, pui picioarele pe podea și te ridici foarte, foarte încet.

Cum am trecut de prima noapte…

Recunosc, destul de greu…din cauza durerilor pe care am început să le simt din plin, dar și din cauza unei vești nu tocmai bune care mi-a fost dată noaptea, în jurul orei 22.00, de către medicul neonatolog. Doamna a venit în salon și a început să ne vorbească despre bebeluși. Clar, concis, la obiect, fără menajamente. Așa am aflat că Luca se născuse cu torticolis – o afecțiune a mușchilor gâtului. Mai exact, avea capul înclinat ușor în partea stângă. Afecțiunea – destul de des întâlnită și care se rezolvă fără probleme – mi-a fost prezentată ca fiind ceva destul de grav și care, în ultimă instanță, ar necesita chiar și o intervenție chirurgicală. Am simțit că mi se prăbușește cerul în cap. Eram încă sub efectul anesteziei, începusem să am dureri, iar vestea a picat foarte prost. Dar nu asta a fost problema, ci modul brutal în care am fost informată.

Nu am reușit să dorm în acea noapte mai deloc. Nu mă puteam mișca de durere și nici gândurile nu-mi dădeau pace. Din trei în trei ore venea o asistentă să ne facă calmante și exact când reușeam să ațipesc puțin eram din nou trezită. Țin minte că la un moment dat, în toiul nopții nu am mai rezistat de durere și am încercat să sun asistenta. Surpriză! Telefonul, un model antic, nu mai mergea! Norocul a fost că se apropia ora la care primeam calmantul.

Ce nu mi-a plăcut…

Nu am deloc încredere în laboratorul celor de la Sanador unde, așa cum spuneam mai sus, mi s-au greșit niște analize extrem de importante.

Nu mi-a plăcut deloc una dintre asistentele de la neonatologie care, încercând să-mi pună copilul la sân, l-a bruscat, iar Luca a mușcat foarte rău. Am crezut că leșin de durere.

Tot o asistentă de la neonatologie m-a certat răstindu-se la mine pentru că nu eram în salon când a venit, la un moment dat, cu copilul. Eu eram la recepție semnam un contract cu o bancă de celule stem.

Nu mi-a plăcut mâncarea pe care am primit-o, deși era de la o firmă de catering. Pieptul de pui a fost foarte sec și uscat, supa mai mult apă chioară. Am mâncat iaurtul, legumele și desertul – brioșe.

Nu mi s-a părut deloc ok cum se procedează în cazul băncilor de celule stem. Dacă nu ai încheiat un contract înainte de internare, ți se propun mai multe oferte dintre care una de nerefuzat. Îi dai acceptul pentru că financiar totul pare în regulă, în timpul intervenției chirurgicale se recoltează sânge și țesut, iar apoi, când trebuie să închei contractul cu reprezentantul băncii de celule stem pe care ai ales-o, constați că prețurile și condițiile sunt altele decât cele care ți-au fost inițial prezentate. Asta m-a deranjat foarte tare, dar parcă nu-mi venea să renunț la celulele deja recoltate.

Ce mi-a plăcut…

Mi-au plăcut asistentele și cele din tura de zi, și cele din tura de noapte. Amabile, unele mai tăcute, altele mai vorbărețe, unele foarte tinere, altele trecute de 50 de ani…însă toate mi-au dat senzația că știu exact ceea ce fac și că-și fac bine meseria. Mi-au lăsat impresia de profesionalism și m-am lăsat pe mâna lor cu cea mai mare încredere. Aproape toate lucrau și în sistemul public de sănătate adică la maternitățile de stat.

Mi-a plăcut faptul că în ultima zi, când camera trebuia eliberată la ora 12.00, mi s-a permis să mai stau cu bebe până în jurul orei 17.00, când avem programare la ortoped. Fără să plătesc nimic în plus, așa cum era specificat în contract. Mai mult, ni s-a dat un biberon plin cu lapte să hrănim copilul și în drum spre casă.

Mi-a plăcut că totul în jur era curat, lenjeria de pat era schimbată zilnic, asistentele mai toate cu zâmbetul pe buze, unele glumețe și foarte prompte când le sunam. Imediat veneau în salon să vadă despre ce este vorba.

Mi-a plăcut că nu am plătit nimic suplimentar, decât niște analize pentru copil care erau opționale. Cu alte cuvinte, nu au încercat să încarce factura inutil.

Mi-a plăcut că cei de la Sanador încurajează alăptatul încă din prima zi și îți aduc bebelușul în salon ori de câte ori dorești. Nu trebuie decât să suni și să-l ceri. La neonatologie nu poți intra, îți vezi copilul doar printr-un geam, însă ți-l aduc în salon de mai multe ori pe zi, de obicei când plânge de foame.

Pentru că lactația se instalează mai greu la mămicile care au născut prin cezariană, copilul este hrănit cu lapte praf numai după ce semnezi că ești de acord cu această procedură. Normal că am fost de acord, doar nu era să-l las să plângă de foame eu neputându-l alăpta pentru că nu aveam cu ce…

Cât ne-a costat

Operația de cezariană și camera dublă au costat la Sanador, în anul 2017, fix 7.400 de lei. Am mai plătit câteva sute de lei și pentru servicii medicale opționale – i-am făcut copilului screeningul metabolic. Noroc cu creditele de nevoi personale, pentru că altfel nu am fi avut cum să facem rost de acești bani.

Suma a fost achitată în două tranșe: 15% la încheierea contractului și restul la externare. În acești bani au intrat cazarea pentru trei zile, mâncarea, intervenția chirurgicală, anestezia, anumite analize ale bebelușului și vaccinuri, dar și un abonament Gold pentru copil, care expiră într-un an de zile. Tot în acești bani au intrat consultul preanestezic, prima consultație a bebelușului efectuată de către medicul neonatolog și prima consultație efectuată de către pediatru.

Să naști prin cezariană la Sanador nu este deloc ieftin, dar, trebuie să recunosc, plătești mai puțin decât în altă parte. E adevărat, pe noi ne-au ajutat cardurile de credit BT. Și nu regret nici o clipă decizia pentru că serviciile medicale de care am beneficiat își merită toți banii.

În primul rând totul în jur este foarte curat, totul este nou sau aproape nou, în cameră te simți ca la hotel, personalul medical îți este non stop la dispoziție. Ți se vorbește frumos, ți se zâmbește, ți se explică, ești învățată pas cu pas ce ai de făcut: cum să ții copilul în brațe, la piept, cum să alăptezi, cum să-i faci toaleta zilnică. Nimeni nu te judecă, nimeni nu te umilește, nimeni nu cere sau așteaptă atenții, nimeni nu te face să te simți prost, incomod sau jenată de ceva.

Nu am nici un regret, totul a decurs perfect, așa cum mă așteptam. Aș repeta experiența nașterii la Sanador oricând.