answear.ro%20
Tags Posts tagged with "probleme somn copii"

probleme somn copii

0 659
luca la joaca main

Este ora 2.30. Din camera copilului, prin ușa întredeschisă se aud primele scâncete. Plânge Luca! Mă ridic din pat. Abia mă țin pe picioare de oboseală. Și intru în camera lui. Mă aplec peste pătuț, îl întorc pe bebe pe-o parte, îl învelesc cu păturica și, pentru că pare din nou adormit, plec. Peste jumătate de oră, episodul se repetă. Apoi încă o dată, peste două ore…Plânge Luca!

Luca plânge aproape în fiecare noapte de când s-a născut. Sunt nopți când mă trezește uneori și de trei, patru ori..nu apuc să dorm mai mult de două ore legat…Scâncește, mârâie, se foiește, dă din picioare, se întoarce pe-o parte și pe alta și dacă nu vin la el în următoarele două minute scâncetele se transformă în plâns. Nu știu ce are și nu știu cum să-l mai calmez. Dacă îi vorbesc încet, în șoaptă, blând, plânge și mai rău. Dacă păstrez liniștea și doar îl mângâi, nici nu mă lasă să pun mâna pe el. De multe ori, sunt nevoită să ridic tonul – doar așa se oprește. Însă, după 15, 20 de minute începe din nou. Astă noapte, de exemplu, s-a culcat la ora 22.00, ca de obicei, dar a adormit pe la și jumate. Fix la miezul nopții a început să plângă. Apoi la ora unu și un sfert. Apoi la ora două. Apoi din nou la ora patru când nu am mai rezistat și i-am dat biberonul pe care ar fi trebuit să-l primească după ora cinci. La ora șase jumate iar urlete, apoi la șapte, apoi la opt. De fiecare dată când se trezește mă uit la ceas și îmi notez orele. Practic, țin un jurnal al urletelor. La început foloseam telefonul, însă am găsit un site cu ceasuri ieftine și am cumpărat unul. Îl țin pe hol și, de fiecare dată când mă dau jos din pat, înainte de a intra în camera copilului, mă uit la ceas și notez ora în agendă.

Eu…eu nu mai sunt om. Un om normal. De la atâta nesomn și oboseală, nu mai sunt de mult cu toate țiglele pe casă. Nedormită, cu moralul la pământ, sunt depășită total de situație. Și da, par ușor dusă cu pluta, ușor nebună..

luca la masuta

Sunt nopți când dorm pe apucate, câte jumătate de oră, uneori două ore legat. Și visez…visez lucruri frumoase, tot ceea ce nu mai am în viața reală. Visez obiecte din copilăria mea, obiecte pe care le credeam uitate, despre care nu credeam că-mi voi mai aminti vreodată. Visez locuri de demult, întâmplări care s-au petrecut pe când eram mică, o visez pe mama, îl visez pe Luca râzând. În vis mă plimb prin grădina lui bunicu, merg cu mamaia la câmp, mă joc în spatele blocului cu indienii, în vis îmi apar tot felul de detalii…modelul unui covor vechi, modelul unor jaluzele roase de vreme, modelul bufetului din bucătăria de vară, soba din cameră, o groapă mică săpată cu un bețigaș. „Dă piciorușul la mamaia!” „Unde mergem, tataie? Unde-om vedea cu ochii!” Și zi, și noapte îmi retrăiesc copilăria…dar mai ales noaptea, în vis îmi apar frânturi din acele vremuri de demult, când eram fericită, liberă, fără nici o grijă, energică, când nimic rău nu se putea întâmpla…pe vremea când bunicii mei trăiau, iar eu eram cel mai iubit, răsfățat și adorat copil din lume…

Dar am și coșmaruri, iar cel mai urât vis este cel în care Luca plânge noaptea, iar eu îl aud și nu mai vreau să mă dau jos din pat să mă duc la el. Sunt momente când nici nu mai știu dacă ceea ce se întâmplă cu copilul meu noapte de noapte este doar un vis urât sau realitatea pură…

Și vine dimineața…când iar îl aud cum plânge și nu mă pot mișca. Parcă sunt paralizată. Înghețată complet într-o poziție care mi-a amorțit jumătate de corp. Îl aud și îl rog în gând..mai lasă-mă puțin..mai lasă-mă cinci minute să-mi revin…și iar ațipesc și nu mai știu dacă îl visez plângând sau chiar plânge cu adevărat. În sufletul meu se dă cea mai grea luptă..e furie, e disperare, e panică, e neputință, e nu mai vreau, e nu mai pot…sunt tot felul de întrebări…de răspunsuri…într-o fracțiune de secundă îmi trec prin fața ochilor momente din viața mea de dinainte de Luca și momente de acum…Luca plânge, Luca nu mănâncă, are crize de personalitate care se termină în urlete și tăvăleli pe jos…eu sunt închisă între patru pereți, fără viață socială, izolată complet, fără job…doamne cât îmi lipsește jobul…nu știu decât să fac de mâncare, să fac curățenie în casă, să ies afară cu copilul, să fac cumpărături, să-i dau să mănânce, să-l adorm, să-l spăl și să-l schimb…toată viața mea..libertatea, independența..fericirea aceea care îmi inunda sufletul ..toate au dispărut ca prin farmec..iar eu sunt singură, goală, putredă pe dinăuntru și mor câte puțin în fiecare zi…

luca se spala pe maini

Știi care este singurul lucru care mă face uneori să mă ridic dimineața din pat? Gândul că voi bea o cafea neagră și fierbinte…și lucrurile vor părea poate puțin mai frumoase…pentru că în rest, cel puțin în momentele acelea, nu văd nimic frumos în viața mea. Nu-mi doresc decât să dorm și să nu-l mai aud plângând. Și mă surprind rugându-mă la Dumnezeu..te rog eu, dacă exiști, uite..fac ce vrei tu…numai fă-l să doarmă noaptea și să mănânce ziua…și fac orice pe lumea asta.. te rog eu din suflet…nu mai suport să-l aud cum urlă…dar Luca plânge în continuare…semn că Dumnezeu are alte priorități. Și pentru asta de foarte multe ori îl blestem și-i vorbesc ca la ușa cortului.

Când îl schimb de pamperși – pe Luca – în primul rând trebuie să-l fugăresc prin toată casa ca să-l prind. Fuge și țipă pentru că nu vrea. Când îl iau în brațe, se pune pe urlat. Acum câteva zile s-a zbătut atât de tare în brațele mele încât era să-l scap pe jos. Degeaba îi spun că trebuie să-i schimbe mami chiloțeii, că nu putem sta murdari la funduleț…odată întins pe spate, pe masa de înfășat, țipă și dă din piocioare și mă lovește…am primit sute de picioare în față, peste gură, în cap, în burtă. Întotdeauna trebuie să-l păcălesc cu ceva pentru că a trecut de mult perioada în care îl mai puteam imobiliza. Mai nou, îi dau să bage în gurița o periuță de dinți cu care încerc fără succes să-l spăl dimineața.

Luca plânge și la masă. Acum e mai bine, dar într-o vreme plângea la aproape fiecare masă. Pentru că nu ia mai mult de trei, patru lingurițe de mâncare, trebuie să insist. Și se lasă cu scandal. Iar eu simt cum îmi fuge pământul de sub picioare, cum îmi crește tensiunea, mă ia cu călduri și cu amețeală. Și pentru că nu-l voi lovi niciodată, nici măcar în glumă, țip la el. Îl cert pentru că dă din mâini, dă din picioare, dă din cap, se ferește de linguriță, scuipă mâncarea, îmi dă peste castronaș, iar piureul sau supa se împrăștie peste tot. El plânge în scăunel, eu plâng pe undeva prin baie sau prin dormitor – locurile unde mă refugiez când simt că-mi pierd mințile. După 30 de minute de chin, în farfurie încă mai este mâncare. Iar eu renunț. I-o iau din față și ne pregătim să ieșim afară.

luca la masinute

Este ora 11.00. Stă la îmbrăcat doar dacă îi repet de o mie de ori că ieșim afară cu ghetuțele și căruciorul. În parc face iarăși circ, iar urletele lui atrag atenția tuturor. Nu stă în leagăn mai mult de cinci minute, asta în ideea în care toți ceilalți copii sunt disperați să stea cât mai mult. Nu vrea să se dea cu motorașul, chiar dacă vede alți copii cum o fac. Încă nu știe prea bine cum stă treaba cu datul din piciorușe și se plictisește repede. Nu prea vede sensul acelui motoraș. Nici cu formele în nisip nu prea vrea…nu știe ce să facă cu ele și le bagă în gură. Așa că stăm amândoi la groapă și eu mă joc, el se uită. Apoi, timid, începe și el să mă imite..dar nu îl atrage în mod special nici activitatea asta. El vrea un singur lucru: să meargă pe alee până când dă de vreo ieșire. Degeaba îi spun că stăm în părculeț la copii, că pe stradă unde vrea el sunt mașini, că am venit la uța uța. El vrea să plece. În momentul în care îl iau de mână, se pune iar pe plâns. Se lasă în jos, nu mai vrea să meagă, se pune în fund și trebuie ori să-l iau în brațe, ori să-l trag după mine. Pentru că nu pot nici una, nici alta – am de câteva zile o durere cumplită de spate și abia mă mișc, îl las să stea în fund, lângă picioarele mele, urlând. Dar…ghici..se uită la noi tot părculețul, iar eu intru în pământ de rușine. Mă simt vinovată, mă simt o mamă denaturată care-și lasă copilul să zbiere neconsolat, mă simt rea și arătată cu degetul. În cele din urmă, după două, trei reprize de genul ăsta sunt nevoită să ies din parc pentru că nu mai suport nici urletele, nici privirile celor din jur. Oricum e deja ora 12.30…așa că ne îndreptăm spre casă.

in leagan

La ora 13.00 prânzul naște alte urlete. Uneori mănâncă tot, alteori se lasă cu scandal mare. La 13.30-14.00 – somnul de după-amiază. Nu-ți imagina că am parte de liniște. După nici o oră începe iar să urle…îl adorm, iar urlă, iar îl adorm…uneori îi vorbesc calm, încet, îl legăn, alteori mă răstesc la el…nu mai știu cum să fac, cum să procedez ca să tacă.

Copilul meu este veșnic nemulțumit, veșnic nu-i convine câte ceva. Peste zi, când stăm în casă, urlă frustrat când îl scot din baie – unde și-a găsit ceva de joacă cât eu mă spălam pe dinți sau când îl scot din dormitorul nostru unde iar și-a găsit ceva de făcut în timp ce eu întindeam rufe la balcon…sau când trebuie să ieșim din bucătărie…

Seara, la baie, într-o vreme urla de mă știa tot blocul. S-a oprit un timp, dar acum a început din nou să cârâie și să mârâie. Deși de abia așteaptă să facă băiță. Sunt momente când vrea în brațe și dacă nu se poate – spăl vasele și sunt cu mâinile pline de spumă – mă trage de haine până aproape că mi le dă jos de pe mine. Când merg la cumpărături nu mai are răbdare să stea în cărucior și se pune iar pe urlat. Asta nu se întâmplă mereu, dar se întâmplă. Când intrăm în casă cu căruciorul, nici nu am pășit bine peste prag, nici nu am închis bine ușa că se pune iar pe mârâit. Vrea să fie cât mai repede dezbrăcat și dat jos din cărucior. Dacă nu mă execut, atât îmi trebuie…

Ce mi se pare foarte ciudat este faptul că, deși acum urlă și îi curg șapte rânduri de lacrimi, în următoarea secundă, dacă i-ai făcut pe plac, se comportă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Eu nu pot acum să bocesc și peste trei secunde să râd sau să mă comport ca și cum nu aș fi avut o izbucnire mai devreme…

in masinute

Azi a început să plângă pentru că i-am închis televizorul. Mda…acum doarme. Aștept plânsetele de la trezire. Pentru că am uitat să-ți spun: când se trezește, dimineața sau după somnul de prânz, obligatoriu o face urlând.

Știu că bebelușii plâng mult. Este perioada în care copilul se dezvoltă, își dezvoltă personalitatea, devine independent, vrea să exploreze, să cunoască mediul înconjurător, vrea mai mult decât poate. Și trece prin multe frustrări. Înțeleg toatea astea…este normal în dezvoltarea lui. Ce nu înțeleg este plânsul de peste noapte. M-am gândit că problemele de somn cu care se confruntă sunt legate de stresul pe care îl acumulează peste zi. E clar că ceva se întâmplă…iar copilul retrăiește experiențele în somn, prin vise urâte. Buun. Deci, ce îi poate provoca stres și anxietate? Primul lucru la care m-am gândit a fost faptul că insist să mănânce mai mult decât își dorește el. Așa că am renunțat să îl mai chinui cu mesele. Vrei să iei dimineața doar trei lingurițe? Ok! Facem cum vrei tu. Însă, următoarea masă va fi la prânz. Și așa am și procedat. Încet, încet – coincidență sau nu – plânsul de peste noapte s-a rărit. În ultima lună, Luca a ajuns să doarmă până dimineața chiar și trei, patru zile la rând. Încă nu am scăpat de acele nopți urâte, dar parcă s-au mai rărit. Și eu am alt tonus. Sunt mult mai odihnită, mult mai calmă ziua, mai înțelegătoare, mai tolerantă, mai conectată cu copilul meu. Și el pare mai afectuos, mai liniștit..uneori are așa un vibe pozitiv că-mi umple sufletul de fericire.

Parcă, încet, încet îmi reiau viața. Mi-am făcut abonament la sală, mi-am cumpărat o carte dintr-o librărie onlineașa de dor îmi este să citesc ceva nou, ceva proaspăt….Recunosc, fac deseori terapie prin shopping, merg des la salon..încerc să fac ceva și pentru mine…încerc să-mi reiau viața din acel punct de unde am lăsat-o în aer. Și parcă mi-e mai bine puțin.

luca in lighean

Mai am multe de rezolvat cu mine – vin cu o grămadă de sechele din copilărie – dar încet, încet sper să le depășesc pe toate. Uneori, cred cu toată tăria că dacă Luca ar dormi noaptea, aș fi în stare să mut munții din loc, aș fi în stare să zbor până la cer și-napoi…aș avea puterea să fac orice. Absolut orice. Am un copil minunat, îl ador, este viața mea, sufletul meu..este mai presus de orice pe lumea asta…A reușit ce nu a reușit nimeni niciodată: să scoată din mine, în același timp, tot ce este mai urât dar și mai frumos. E ciudat că spun asta..dar sunt sinceră. Sinceră cu mine, cu tine..Tu, cea care acum citești. Sper să nu te fi plictisit articolul ăsta kilometric. Dar, dacă nu ți-aș fi spus ce am pe inimă, dacă nu m-aș fi descătușat aici, în fața ta, nu cred că aș fi reușit să mă mai ridic de jos. Pentru că Luca mă ridică în Cosmos, dar într-o fracțiune de secundă mă poate îngropa la sute de metri sub pământ. Și încerc zi de zi, ceas de ceas să mă mențin pe linia de plutire, la suprafață. La aer. Uneori reușesc, alteori nu. Azi, pentru că am avut răgazul să-ți spun ce sunt, cine sunt, cum gândesc, ce greșesc…azi am puterea să zâmbesc. Va fi bine!

0 962
luca la mall main

Este ora două după-amiaza și, în sfârșit, am reușit să-l adorm pe Luca. Cu greu…Nu știu ce se întâmplă, dar de ceva vreme, când îl întind în pătuț, la prânz și seara, parcă îl așez pe ghimpi. Plânge, se foiește, vrea să se ridice, iar dacă vede că nu are nici o șansă, începe să urle. Niște urlete de-mi îngheață sângele-n vene..sacadate, care seamănă a scâncete și gemete…e sinistru!

Cred că de fiecare dată când vorbesc sau scriu despre Luca încep prin a spune că este un copil plângăcios. Până la patru luni a plâns din cauza colicilor. Dar ce urlete! Apoi, la cinci luni au apărut primii dințișori. Și de atunci nu am avut nici o pauză. Acum are un an și patru luni și se luptă cu ultimul canin. Colac peste pupăză, până pe la 10 luni, a adormit doar legănat pe picioare. Iar în fiecare noapte se trezea din trei în trei ore pentru biberon. Asta până când am spus STOP. Eu nu mai pot! Eu nu mai vreau! Eu nu mai sunt în stare să mă trezesc la ora unu și la ora patru, să mă reped năucă în bucătărie, să fac biberonul cât mai repede ca să nu înceapă să zbiere din toți plămânii. Deși o noapte sunt eu de serviciu, iar o noapte tati…tot nu mai rezist de oboseală.

Așa că, mi-am luat inima-n dinți și am început anevoiosul proces de înțărcare – dacă pot să-l numesc așa. A fost și este în continuare cumplit….cel puțin așa resimt eu toată chestia asta. Sunt nopți în care mă trezește din oră-n oră, sunt nopți în care urlă atât de tare încât nu-l pot consola cu nimic, nopți când, după alte nopți de nesomn, cedez psihic și mă bufnește și pe mine plânsul…Te rog, te implor…fac ce vrei tu…numai lasă-mă să dorm câteva ore…Îl rog în gând, îl rog cu voce tare..dar el urlă și urlă și urlă, iar eu îmi simt creierii sfârtecați cu fiecare țipăt pe care-l scoate. Ai crede că în nopțile în care stă cu tatăl lui, eu dorm. Nu. Nu dorm. Mă trezesc la fiecare criză de-a lui.

luca 3

Sunt nopți când îl aud cum plânge, mă ridic din pat și funcționez ca un robot. Mă îndrept spre camera lui, deschid ușa, mă apropii pe întuneric de pătuț și îl privesc. El se uită la mine cu ochii mijiți și plânge. Uneori este treaz, alteori pare că doarme. Îl întorc pe o parte fără să-i vorbesc și-l învelesc cu păturica. El se zbate și zbiară și urlă și vrea să se ridice. Și este ora 2 jumătate noaptea. Reușesc să-l adorm, legănându-l ușor și punându-i mâna pe un picioruș, să mă simtă. Apoi, mă întorc în dormitor. Mă așez pe pat și pun capul pe pernă. În secunda imediat următoare, Luca începe iar să urle. Iar mă ridic. Iar mă lupt cu el. Iar îl legăn. Iar ajung în dormitor. Și iar mă întind…și nu trec 15 minute și o iau din nou de la capăt. În timp ce-l legăn, îmi dau lacrimile. Măi, copilule măi, de ce mă chinui tu așa pe mine? Cu ce am greșit? Și-mi imaginez cum într-o zi cad din picioare și mor de epuizare..și toată lumea plânge după mine, iar eu sunt fericită pentru că, în sfârșit, dorm!!! Da, știu, sună urât, dar noaptea se trezesc la viață toți balaurii sufletului meu… Privarea de somn naște monștri…Ajung iar în dormitor, dar de data asta nu mă mai întind în pat. Pentru că știu că atunci când voi pune capul pe pernă, Luca va țipa din nou. Așa că stau pe marginea patului și poate o să tacă. Încerc să mă gândesc la lucrurile frumoase din viața mea, dar, crede-mă, cu greu le găsesc. Mă gândesc la ceva bun, la ceva delicios…un lichior de cafea…o brioșă caldă…fursecuri…poate niște clătite…ceva ce pot pregăti a doua zi ca să-mi fac o bucurie, ca să uit că mâine noapte o voi lua de la capăt. Lasă, îmi spun, dimineață o să-mi fac o cafea bună, bună, din aia la ibric. Și apoi, în timp ce Luca doarme la prânz, o să dorm și eu. Măcar o oră. Sau poate o să citesc…sau poate o să scriu ceva…Și apoi, seara, o să merg la shopping sau poate o să gătesc ceva ce nu am mai mâncat demult. Sau, poate o să-mi fac un ceai de fructe sau o să beau o cană cu lapte și cacao. Și uite, vine weekendul, o să am mai mult timp liber, poate o să reușesc să mă relaxez. Un pahar cu vin sau lichior – am găsit pe net niște rețete lichior – un film, o baie fierbinte, o carte ușoară..hai, că va fi bine! Am văzut zilele trecute niște ghetuțe frumoase..poate le cumpăr…și poate o eșarfă drăguță..sau o bluză la reduceri…Nu-mi dau seama că adorm în fund, pe marginea patului, iepurește, crezând că încă sunt trează.

luca 1

Și vine dimineața. Luca se trezește târziu, la ora opt, epuizat și el de urletele de peste noapte. Îl aud cum se foiește și cum începe din nou să țipe. Dar, oricât mi-aș dori, nu pot să deschid ochii. Corpul nu mă mai ascultă. De multe ori, când Luca ia o pauză și cred că a adormit din nou, îmi dau seama cât de amorțită sunt. Am dormit neîntoarsă, iar acum mi-e frică să mă mișc. Dacă mă aude și se trezește iar? Și ațipesc la loc, în aceeași poziție chinuită, chiar dacă eu sunt într-o cameră și el în cealaltă. Și i-ar fi absolut imposibil să mă audă cum mă întorc de pe-o parte pe alta. Dar…nu te pui cu nebunia…Însă pauza nu durează mai mult de cinci minute. Iar eu nu sunt în stare să mă dau jos din pat. Mi-e frică să nu mă prăbușesc. Fiecare celulă din corpul meu se împotrivește. Duc o luptă crâncenă să mă ridic în capul oaselor. În tot acest timp Luca urlă. Mie mi-e greață și-mi vine să vomit. Îmi tremură picioarele, genunchii, iar fiecare țipăt îmi face stomacul ghem. Ajung în camera lui și-l privesc cu ochii goi. Și iar îmi dau lacrimile. Copilul meu nu merită asta..nu merită ca mama lui să intre la el în cameră și să nu aibă puterea de a-l alina…Îl privesc și nu pot face nimic. Încerc să-i zâmbesc, dar pe fața mea mutilată de oboseală este scrijelit doar un rânjet chinuit. Luca se mulțumește și cu atât. Se ridică în piciorușe, îmi zâmbește și întinde mânuțele să fie luat în brațe. Și acum, când scriu, îmi vine să plâng…Doamne, cât te iubesc!!!

luca 2

Peste zi copilul meu este cel mai cuminte și dulce și adorabil băiețel. Evident, are momentele lui când se supără, când se ceartă cu jucăriile, cu mine..dar ceea ce s-a întâmplat peste noapte devine ireal…parcă nu s-a întâmplat niciodată…Mănâncă, se joacă, râde, e vesel..a început să vorbească cu mine, să-mi explice pe limba lui păsărească tot felulde lucruri pe care le vede, îmi arată cu degetul obiecte, jucării sau unde ar vrea să ajungă..de exemplu la bec. Și a început, timid, ce-i drept, să pape și el singur cu lingurița. Dar eu sunt din ce în ce mai obosită…fără chef, cu nervii încordați, nu mai am răbdare, iar fiecare scâncet al lui mă scoate din minți. Și duc o luptă teribilă cu mine însămi ca să nu ridic vocea la el. Nu-mi iese mereu, recunosc…Și-mi pare atât de rău după…și mi-e ciudă pe acele mămici care dorm noapte de noapte, care au pe cineva care le ajută – gen bunici implicați în creșterea nepoților, nu care vin de două ori pe lună să-i vadă și atunci stau doar o oră. Mi-e ciudă pe mine că nu sunt o mamă mai bună, mai curajoasă, mai puternică, mai răbdătoare. Mi-e ciudă pe alte femei care duc o viață normală, care se duc la job, apoi ies în oraș cu prietenii, mi-e ciudă pe alte mame de copii mici care nu se chinuie cum o fac eu. Și sunt momente când parcă nu mai judec rațional și nu mi se pare corect..nimic nu mi se mai pare corect în viața mea..

De aproape o lună o ducem așa, cu reprize de plâns în toiul nopții. De când am scos biberonul, mama lui de biberon!! Că de trezit s-a trezit de trei, chiar patru ori pe noapte de când l-am născut. Sunt nopți când ne trezim din oră-n oră, dar și nopți când Luca doarme până dimineața. Puține, foarte puține, dar sunt atât de recunoscătoare încât…După o noapte în care reușesc să dorm cinci ore legat îi mulțumesc copilului meu toată ziua pentru cadoul pe care mi l-a făcut. Luca, îți mulțumesc pentru că m-ai lăsat să dorm…Te iubește mami, dragoste!

luca 4

Lăsând depresiile și balaurii mei deoparte, m-am gândit serios că Luca este bolnav. Poate are o infecție urinară și poate țipă de durere dar..de ce nu o face și ziua? Poate plânge de foame…dar, totuși, la ora zece seara bea un biberon plin cu lapte..nu poate să-i fie foame după două ore..poate îi este prea cald. Ok, am redus temperatura în camera lui, de la 24 la 23 de grade. Poate îl deranjează păturica pe care stă…uneori să face sul sub el…poate îi dau prea târziu să mănânce seara..acum cina o ia la ora 19.00-19.30. Înainte îi dădeam la ora opt, după băiță. Poate are dureri din cauza erupțiilor dentare..am început să-i dau o dată la câteva zile nurofen. Dar nu vreau să-l îndop cu pastile…Poate este foarte obosit, poate s-a speriat sau s-a stresat peste zi…Încerc să-i reduc din activitate seara, dar nu-mi prea iese. Pentru că Luca este un copil activ, vesel, care nu stă locului o clipă, se agită mult și nu dă semne vizibile când îi este somn. Abia când este obosit se observă ceva…Poate suferă de pavor nocturn…Asta m-a speriat cu adevărat. Pentru că știam ce înseamnă. Și nu mi se pare ceva ce ar trebui tratat cu superficialitate. Așa că săptămâna viitoare mergem la medic. Trebuie să vorbesc cu un specialist. O să mergem la pediatru, iar apoi, dacă plânsul nu are cauze fizice, o să mergem la un specialist în somn.

Am scris acest articol ca să mă descarc. Este o terapie să-ți verși undeva frustrările, supărarea, teama, furia..Ca să poți continua a doua zi..Sună ciudat să spun asta, dar în ultima vreme am simțit că blogul asta este ca un coș de gunoi în care arunc tot ce este urât și rău din mine..mă curăț sufletește…Și am mai scris cu un motiv…să afli povestea mea și, când îți este mai greu, să te gândești că nu ești singură..că undeva, în alt colț de lume, există cineva care trece exact prin ce treci tu..poate te ajută..nu știu…uneori pe mine mă ajută să știu că nu sunt singura nebună din lumea asta care nu a mai dormit o noapte-ntreagă de mai bine de un an. Te pupă Mimi!