answear.ro%20
Tags Posts tagged with "sfaturi mamici"

sfaturi mamici

0 309
mama si copil

Se spune că în perioada sarcinii femeia strălucește și este mai frumoasă ca oricând,  că radiază de fericire prin toți porii. La fel și o proaspătă mămică. Însă, îți spun din proprie experiență, pe cât ești de fericită, pe atât ești de sensibilă și chiar irascibilă. Așa că nu este cazul să mai pună și alții sare pe rană și să spună chiar tot ce gândesc, pentru că s-ar putea ca vorbele lor să te deranjeze sau chiar să te jignească. Am făcut mai jos o listă cu ce mi-au spus mie și mi-au stricat ziua.

„Wow!! Să nu-mi spui că ai gemeni!”

Atât în perioada sarcinii, cât și în primele luni de după naștere trăiești cele mai intense și contradictorii sentimente. Îți vine să plângi de fericire, dar în același timp simți frustrare, oboseală, stres, nesiguranță, chiar teamă de ceea ce ți se întâmplă. În timp ce eram gravidă, cel mai mult am suferit din cauza kilogramelor acumulate. Au fost 13 – ai spune că nu sunt chiar multe – dar s-au adunat în timp record și pur și simplu mintea mea nu le putea accepta. Aveam impresia că sunt cea mai grasă femeie din lume. Devenisem obsedată de asta. Nu mai spun că bebe era și el destul de voinic, iar burta mi se părea ca o minge uriașă de plajă. Mă mișcam foarte greu, foarte încet, iar spre sfârșitul sarcinii abia mă mai puteam întinde sau ridica din pat. Așa că, atunci când m-am întâlnit cu o cunoștință veche – o fostă amică cu care nu mă mai văzusem de ani de zile – și care a exclamat „Wow!! Să nu-mi spui că ai gemeni!” am crezut că fac moarte de om. Îți spun sincer, știu că nu a avut nici cea mai mică intenție să mă facă să mă simt prost, dar am urât-o atunci cu toată ființa mea. Da, știam foarte bine că sunt Godzilla, nu trebuia să-mi mai amintească și ea lucrul acesta.

„Vai, sărăcuța de tine, ce obosită pari!”

Nu am avut o sarcină farte dificilă, dar nici ușoară n-a fost. Eram în luna a doua când medicul mi-a spus că prezint risc de avort – până la urmă s-a dovedit că era o exagerare – iar apoi lucrurile s-au complicat puțin pentru că am avut diabet gestațional și sindromul de tunel carpian. Spre finalul sarcinii mă dureau toate: genunchii, încheieturile, ligamentele, spatele – am avut o criză teribilă de sciatică, o criză care m-a ținut la pat două săptămâni și care m-a obligat să intru în concediu prenatal mai devreme decât îmi propusesem. Apoi, bufeuri și un început de colestază de sarcină – o afecțiune a ficatului de care nu mai auzism în viața mea și care apare doar în sarcină. Colac peste pupăză, am suferit și de insomnii. Dormeam doar câteva ore pe noapte și alea chinuite. Toate aceste modificări ale organismului, plus furtuna hormonală care parcă nu mai înceta, m-au epuizat atât fizic, cât și emoțional. Îți dai seama că atunci când se mai trezeau unii sau alții să-mi spună că arăt foarte obosită, îmi venea să-i iau pe toți la bătaie. Da, eram obosită, eram stoarsă de puteri și nu trebuia să-mi spună nimeni ceva ce știam și eu. Iar când astfel de remarci mai veneau și din partea unor femei odihnite, vesele, pline de energie și cu un trup tras ca prin inel, eram în pragul depresiei.

„Cum să vii în papuci la servici??”

Ei, da! Am trăit s-o aud și pe asta. Atunci m-am simțit foarte umilită, mai ales că mi-a reproșat lucrul acesta un bărbat, un coleg de job. Aveam picioarele umflate, mai ales în zona gleznelor, nu foarte mult, dar cât să nu mai pot purta nici o pereche de sandale cu baretă. Am căutat disperată ceva cât mai comod, simplu de încălțat, care să nu mă oblige să mă aplec pentru că pur și simplu nu mă puteam apleca. Iată de ce papucii erau perfecți. Am ales vreo trei perechi, cât mai drăguți, din piele naturală, cât mai eleganți..atât cât poate fi de elegantă o pereche de papuci. Nu vrei să știi cum m-am simțit când un coleg mi-a spus în față, direct: „Cum de ai putut să vii în papuci la servici?? În papuci te duci la piață sau la plajă..” Îți spun sincer, mi-au dat lacrimile. Eram prin luna a șaptea, chiar a opta, iar remarca acelui coleg m-a dărâmat pur și simplu…

”Ce tot te plângi atât? Ești o răsfățată!”

Slavă Domnului, nu mie mi s-a întâmplat să mi se spună asta, ci unei cunoștințe. Ana. Ana, acum mămica unei fetițe superbe, a avut dureri abdominale severe aproape pe tot parcursul sarcinii. De câteva ori, a fost nevoită să-și ia concediu medical pentru că pur și simplu îi era imposibil să se dea jos din pat. La un moment dat, șeful ei i-a reproșat că se plânge prea mult, că este o răsfățată și că ar trebui să fie mai matură, să-și asume sarcina și durerile. Urât, foarte urât! Un bărbat nu are dreptul să judece o femeie gravidă, indiferent cât de răsfățată i se pare.

„În situația în care te afli…”

O prietenă veche, care are deja doi copii măricei, îmi povestea recent despre cel mai urât moment prin care a trebuit să treacă în perioada sarcinii. Acum, după câțiva ani buni de la întâmplare, recunoaște că a cam exagerat cu supărarea. Fusese invitată la nunta unei rude și, deși mai avea puțin și năștea, a decis să dea curs invitației. Era foarte încântată. Își cumpărase o rochie care să-i avantajeze cât mai mult silueta plinuță de gravidă, a mers la salon și a ales din nu știu câte coafuri una complicată cu împletituri, s-a vopsit, a mers la mani și pedi, la cosmetică..s-a pregătit foarte mult, tocmai pentru că se simțea mare, grasă și urâtă. Nu era deloc așa, dar nu o putea convinge nimeni că exagerează. La petrecere, când și-a făcut apariția, mireasa a rămas foarte surprinsă și i-a spus că se bucură tare mult că a reușit să vină, mai ales în situația în care se află…Este evident că nu a vrut s-o jignească, dar prietena mea nu a primit foarte bine remarca. Să nu-i spui niciodată unei femei gravide una ca asta pentru că pare că o stigmatizezi, iar a fi însărcinată pare a fi ceva ieșit din comun și nefiresc. Răspunsul prietenei mele a fost „În ce situație mă aflu? Mă aflu într-o situație normală!”

Povestea asta îmi aduce aminte de nunta la care am fost invitată anul acesta și care va avea loc în vară. Și eu, la fel ca prietena mea, de abia aștept să merg. Spre deosebire de ea, eu nu sunt însărcinată. Nu mai sunt…Nu mai sunt nici grasă, nici mare, nici urâtă. În schimb, pentru că am acasă un bebe și mă aflu în concediu de maternitate, mă simt foarte singură, ruptă de lume, de realitate, mă simt foarte izolată. Îmi lipsesc petrecerile, nopțile în club, prietenii, vizitele, îmi lipsesc terasele, plimbările prin oraș până în miez de noapte, escapadele la munte sau la mare. Dar cel mai mult și mai mult îmi lipsește jobul…Mi-e dor de jobul meu și de colegii mei. Mi-e dor uneori foarte tare de viața mea de dinainte de sarcină. Iată motivul pentru care de abia aștept nunta, mai ales că fetele plănuiesc înainte și o petrecere numai a lor. Și iată cum am început deja să căutăm sfaturi și idei pentru petrecerea burlăcițelor. Chiar dacă, fie vorba-ntre noi, multe nu mai suntem de mult burlăcițe.

„Sărăcuțul…”

Niciodată să nu-i spui mamei că ți-e milă de copilul ei și să începi să-i dai sfaturi. Chiar dacă plânge din cauza colicilor, chiar dacă e răcit sau suferă de afecțiuni mai grave. Mama s-ar putea simți vizată și din compătimirea ta sinceră ar putea înțelege că nu este în stare să-și crească copilul sau, mai rău, că este o mamă iresponsabilă. Eu una, recunosc, sunt pățită. Cineva mi-a spus ceva de genul „Îți dau sfaturi pentru că mi-e milă de el”. Nu vrei să știi cum m-am simțit, mai ales că Luca este primul meu copil și nu am deloc experiență. M-am simțit incapabilă, iresponsabilă, am crezut că sunt o mamă rea. Am simțit că nu sunt în stare să-mi calmez copilul când plânge, că nu sunt capabilă să-i ofer alinare când are nevoie și trebuie să vină cineva care să mă învețe. Am simțit că nu merit să fiu mamă. Așa că gândește-te de două ori înainte de a-l compătimi pe bebe. Și mai ușor cu sfaturile, mai ales dacă nu ești tocmai în măsură să le dai.

„Dar de ce plânge așa?”

Uite, de aia! Pentru că este bebeluș, iar bebelușii plâng. Unii mai mult, alții mai puțin. Mi s-a întâmplat să merg cu Luca la supermarket și copilul să înceapă să plângă în cărucior pentru că era obosit și nu putea să adoarmă. Eram disperată și nu știam cum să ies mai repede din magazin când mă oprește o doamnă mai în vârstă și cu o voce ușor alarmată mă întreabă: „Dar de ce plânge așa?” Ce era să-i spun? Doar să-și vadă de treabă. Când copilul îți urlă în urechi în fiecare zi pentru că este obosit, îi este foame sau îl doare ceva, când plânge și din alte motive pe care nu le vei cunoaște niciodată, când te trezește de trei ori pe noapte pentru că vrea biberon sau a visat urât, nu ai nevoie să auzi din partea unor străini întrebări de acest gen. Și apropos de asta: în altă zi mă oprește pe stradă o bătrânică să-mi atragă atenția că bebelușului îi intră soarele în ochi și sărăcuțul suferă. Într-adevăr, Luca era deranjat de soare, cu toate că am avut grijă să trag copertina căruciorului. Însă copilul a fost expus doar pentru câteva minute, până când am schimbat direcția de mers. Nimic grav, nimic ieșit din comun…

„Ar trebui să te vopsești că ți-a scos păr alb”

Ei, da! M-am dus la salon să mă tund, iar stilista a avut grijă să-mi spună că am prea multe fire de păr alb, că cel mic m-a albit, deci ar cam fi cazul să mă vopsesc. Iar nu mi-a picat bine. Nu aș fi avut nici o problemă dacă nu ar fi pomenit de copil. Părea ca și cum copilul e ceva ce-mi face rău, un mic dușman…Probabil că ți se pare că am exagerat. Și mie mi se pare acum. Dar atunci, așa am simțit. Părea că toată lumea îmi spune cât de nasol arăt din cauza sarcinii sau a copilului. Și pur și simplu mă săturasem de asta.

Nu-ți mai spun ce am pățit cu manichiurista – o domnișoară pe care o cunoșteam de câțiva ani. După ce am născut, pentru că multă vreme am ieșit cu copilul doar în fața blocului și doar pentru câte o jumătate de oră – afară era frig, el era foarte mic  – am renunțat la machiajul pe care îl purtam când mergeam la job. Iar manichiurista îmi spune cu un aer inocent „Dar tu nu te mai îngrijești, nu-i așa?” M-a șocat. Nu știam dacă să izbucnesc în râs sau să mă ridic de pe scaun și să plec. Dumnezeule, oare arătam chiar atât de nasol încât să mi se spună asta??? Și-a dat seama de gafă și a încercat s-o repare. Însă eu mă gândesc și-n ziua de azi că poate a avut dreptate, poate m-am lenevit, poate mă neglijez. Am văzut acum câteva zile o postare pe Facebook – fotografia unei femei cu un coc ciufulit. Nu pot să spun că mi-a plăcut, dar nici nu pot spune că era ceva oribil. Însă, ce m-a uimit  și m-a făcut să țin minte toată chestia asta a fost comentariul la acea fotografie. Ceva de genul …„Iată cum își prind mămicile părul”. Cum și-l prind? În grabă, neglijent, fără să le mai pese că nu le-a ieșit bine, că sunt ciufulite și cu șuvițele pe afară. De ce? Pentru că se grăbesc și nu prea le mai pasă…Comentariul nu era unul malițios, dimpotrivă, femeia în cauză era admirată, deși nu prea înțeleg de ce. Mă rog, înțeleg, dar nu sunt de acord. Ei, uite cum mă întorc la povestea mea. Oare manichiurista la asta s-o fi referit? Păream neîngrijită pentru că renunțasem la machiajul sofisticat cu care o obișnuisem înainte? Eram precum acea femeie cu părul vâlvoi din poză? Cred că din punctul ei de vedere da…

Acum, pe final, să te lămuresc cu un lucru. Eu nu cred că dacă ești mamă trebuie să ai părul ciufulit, răvășit și prins la spate în grabă. Să fii mamă nu înseamnă să te neglijezi, să nu mai știi ce este aia o tunsoare nouă, o manichiură, o pedichiură, un pensat. Să fii mamă nu înseamnă să nu-ți mai pese de kilogramele în plus. Să fii mamă nu înseamnă că trebuie să renunți la machiaj și să ieși în lume cu cearcăne de parcă te-ar fi bătut cineva mergând pe principiul că dacă ești mamă, ți se permite. O mamă rămâne, înainte de toate, femeie. Eu una, sper ca Luca, atunci când va fi mare, să se uite la mine să să spună „Ce mamă drăguță am!” E adevărat, voi avea o vârstă, dar o femeie este cochetă indiferent de vârstă, indiferent că este sau nu mamă.

0 9103
luca main

Am un bebe de trei luni, primul copil, pe care ni l-am dorit și pe care l-am așteptat cu mare bucurie. Când am rămas însărcinată, nici nu se vedea bine burtica și eu mă gândeam deja la ce viață minunată voi avea când se va naște bebelușul. Mă imaginam fericită, zâmbitoare, drăgăstoasă, liniștită și calmă, relaxată, fredonând cântece și legănând cu drag puiul. Se pare că văzusem prea multe filme, pentru că realitatea este cu totul alta. Și m-a adus brusc cu picioarele pe pământ.

Să începem cu începutul. Bebe a venit pe lume, tu încă te resimți după naștere – cezariană în cazul meu – ai ajuns acasă cu dureri de abia te ții pe picioare – dar nu ai timp să le dai importanță, îți spui că vor trece – și te pregătești de prima noapte împreună cu copilul. Care se trezește din oră în oră plângând isteric de foame. De fiecare dată, te trezești panicată, te ridici brusc din pat și simți cum un cuțit îți sfârtecă abdomenul. Ai uitat de operație. Gemi și alergi spre bucătărie după biberon. Un biberon pregătit dinainte, care așteaptă cuminte în frigider. Îl iei și îl încălzești. Dar durează, iar copilul nu mai are răbdare. Urlă acum de se aude în tot blocul. Te întorci cât de repede poți și-l hrănești. Dar în cameră este semiîntuneric și tu, cu ochii cârpiți de somn, nu-i nimerești gura, ci urechile sau nasul. Bebe răcnește și mai tare, moment în care îți dai seama că este plin de lapte pe față. Iei bavețica, ștergi ușor, apoi nimerești, în sfârșit, gura. Ce se întâmplă? În maternitate parcă nu țipa în halul asta. Oare nu mi-au dat cumva alt copil? Sau poate că este bolnav… Dar îți spui că totul va fi bine pentru că bebe s-a calmat si doarme. Este 12 noaptea. Însă, după o oră jumătate plânge iar. Apoi, la ora trei dimineața începe din nou.  La ora patru, îți vine și ție să plângi. Iar la ora șase realitatea capătă brusc alt sens odată cu mirosul ciudat care vine din pamperșii bebelușului. Acum e acum! Pentru că trebuie să pui în aplicare ce ai învățat în spital, printre sedative și calmante. Schimbatul copilului nu este floare la ureche, mai ales dacă dă din picioare ca o jucărie pe baterii. Trebuie să recunosc, m-am descurcat onorabil cu pamperșii dar am dat-o în bară la îmbrăcat. Am avut zile în care dacă uram cu adevărat ceva pe lumea asta erau body-urile și capsele pe care nu reușeam să le potrivesc. Nu mai amintesc de faptul că la început ți-e frică să nu îi rupi copilului vreo mânuță sau vreun picioruș, nu știi cum să-l ții în brațe, ți se pare că e atât de fragil încât la cea mai mică mișcare s-ar putea răni.

bebeluca mancare
„BebeLuca, te rog, papă tot!”

Acum imaginează-ți același scenariu în fiecare noapte, timp de trei luni. Cu mici excepții. Nu mai știi ce este ăla somn și ești în stare să adormi oriunde, oricând și în orice poziție. Am adormit în timp ce-i dădeam să pape și mi-a scăpat biberonul pe jos. Am adormit pe budă și era să adorm în cadă, în timp ce făceam baie. Sunt momente când dorm și visez că sunt trează sau sunt trează, dar am impresia că dorm. Singurul lucru constant îl reprezintă urletele copilului. În rest, totul e relativ. Bebeluca plânge când vrea mâncare, plânge când îl doare burtica de la colici, plânge când se plictisește, când e balonat, când e sătul, iar eu insist să mai pape puțin, urlă când îi punem căciulița și salopeta groasă ca să ieșim afară, când mergem cu mașina și stăm la stop, când vrea în brațe sau vrea să fie legănat. Și mai are el alte câteva motive pe care nu le-am ghicit încă.

bebeluca loc de joaca
BebeLuca a descoperit că are mânuțe și stă cu ele în gură toată ziua.

Copilul meu este un plângăcios cu personalitate, probabil foarte răsfățat și alintat ca orice bebeluș la vârsta lui. Așa sunt toți copiii când sunt mici și crede-ma, ai face orice, dar absolut orice să nu-i mai auzi. Sunt acele momente când oboseala pur și simplu te doboară, când îți vine să-ți iei lumea în cap, să lași copilul în pătuț și să te ascunzi în baie sau undeva cât mai departe. Dar nu poți face asta. Nu la început, cel puțin. Pentru că încet, încet ajungi să devii imună la urlete. Dacă la început orice scâncet îți provoca panică, acum știi că plânsul este până la urmă ceva normal, firesc, copilul tău este sănătos, este sătul, este curat și uscat. Nu ai ce să-i faci. Încerci de fiecare dată să-l calmezi, dar de multe ori nu reușești. Și nu-ți rămâne decât să-l lași să urle până când se va opri singur. Asta nu înseamnă că ești un părinte rău. Și nu ești un părinte rău nici când te enervezi și-ți vine ție să urli cât te țin plămânii. Să-ți verși frustrarea. Pentru că în sufletul tău trăiești un iureș de sentimente: milă, neputință, teamă, frustrare, vinovăție.

bebeluca urs
Fiecare copil trebuie să aibă ursulețul lui

Însă, după o repriză de genul ăsta, care poate dura de la minute la ore, copilul tău tace brusc, se uită la tine și-ți oferă cel mai dulce zâmbet din lume. Acesta a fost momentul în care am izbucnit eu în plâns. Un plâns din ăla sănătos, cu hohote. Da. Am plâns, m-am descărcat, mi-am revenit și am luat-o de la capăt. Nu mai spun de toate fricile, atacurile de panică, angoasele și temerile care te cuprind când ai impresia că bebe e bolnav, se comportă ciudat, parcă nu respiră cum trebuie, este prea tăcut, prea agitat, parcă are febră, este constipat. Sentimente pe care le trăiești la intensitate maximă, de cele mai multe ori concomintent.

Dar să-l lăsam pe Bebeluca și să-ți povestesc cum te simți tu cu tine și cu corpul tău. La câteva zile după naștere burta ta este încă foarte proeminentă, parcă ai fi însărcinată în patru-șase luni. Asta, în timp ce vedetele de la televizor au o silueta perfectă chiar de a doua zi, de spui că nici nu au născut. Pe mine m-a frustrat mult Elena Gheorghe care a luat doar 10 kilograme în timpul sarcinii, iar la doar șapte zile după ce a adus-o pe lume pe BebeLinda era ca trasă prin inel. Încă și acum mai cred că fotografia aceea a fost trucată. Apoi, când ai în sfârșit curajul să-ți examinezi corpul în oglindă, suferi un al doilea șoc: celulită, vergeturi, vene sparte, piele lăsată. Eu am avut probleme cu vene sparte pe picioare. Apoi, în fiecare zi dai fuga la cântar să vezi dacă ai mai slăbit puțin. Îți examinezi disperată sânii, parcă simți un nodul mic și uite… parcă s-au lăsat. Și pielea de pe abdomen nu mai este atât de fermă. Și mușchii parcă nici nu mai există. Furtuna hormonală pe care o resimți după naștere te face irascibilă, vulnerabilă, cu nervii în pioneze, copilul urlă, tu nu dormi, nu mănânci, nu te hidratezi, ești o bombă cu ceas gata să explodeze în orice secundă. Și, evident, inevitabilul se produce, iar tu te descarci pe cine îți iese în cale. Te simți singură, te simți abandonată, neînțeleasă, copleșită, simți că nu mai poți și nu mai faci față. Dacă nu te ajută cineva, este foarte greu să te descurci singură cu un bebeluș urlător. Între timp, ziua, când micul terorist prinde câteva ore de somn, trebuie să speli rufe, să pregătești biberoane, să faci curățenie în casă – eu am spălat geamurile la un moment dat, cuptorul și frigiderul. Mâncare mi-e destul de ușor să fac pentru că folosesc un robot de bucătărie pe care l-am găsit aici și care mă ajută să economisesc timp.

bebeluca brad
Primul Crăciun alături de BebeLuca

Nu mă plâng, sunt doar realistă și îți spun cam ce te așteaptă cu adevărat după ce vine bebe acasă. Nu vei trăi acea fericire sublimă pe care o trăiesc personajele din filme, cu copii care ori dorm mereu, ori zâmbesc mereu. Doar dacă ai pe cineva care să te ajute, care să stea cu copilul pe timp de noapte, în timp ce tu te odihnești, care să-ți facă curat, să-ți spele, să-ți gătească și să facă și cumpărăturile. Dacă nu, află că te vor aștepta ore de nesomn, ore de schimbat scutece, de pregătit biberoane, ore de neliniște și de oboseală. Vei acumula o mare frustrare din cauza faptului că ești izolată în casă, că nu mai socializezi, ți-e dor de jobul tău, de ieșirile cu prietenii, de plecările ad-hoc la munte sau la mare, de concediile prelungite pe plajă în Vama Veche, ți-e dor să vezi un film la cinema, să citești o carte bună (acum citesc doar cărți ale dr. Spock), ți-e dor să savurezi o bere și încă una și parcă ai lua-o și pe a treia pentru că nu ai nici un motiv să te grăbești spre casă. Și-ți aduci aminte cât de mișto era să mergi la serviciu zi de zi, să te preocupe machiajul pe care îl vei purta azi, parfumul cu care te vei da, ce rochie chic vei purta. Îți aduci aminte cum nu știai dacă să încalți pantofii cu toc sau să te arunci în teniși.  Toate aceste bucurii, satisfacții și mici plăceri de care nu erai pe deplin conștientă au dispărut brusc. Viața ta întreagă s-a schimbat. Nu mai ai de ce să te machiezi pentru că stai în casă sau te plimbi cu căruțul prin jurul blocului. Te încalți comod, te îmbraci cât mai comod, iar terasa este înlocuită acum de banca din parcul în care te plimbi cu bebe. Iar berea rece la halbă este înlocuită cu cafeaua neagră și amară preparată la ibric care să te ajute peste zi, când pici de somn.

Demult, nici nu mai țin minte când, îmi beam cafeaua de plăcere. Acum, o beau de nevoie. Și, recent, mi-am dat seama că nu mai mai ajută. Va trebui s-o înlocuiesc cu una mai tare, preparată la espressor. Deci, va trebui să-mi cumpăr un astfel de aparat. Sau poate o cafetieră. Mă mai gândesc. Până una, alta, am găsit un site de unde aș putea cumpăra ceva de calitate.

Un singur lucru mai vreau să adaug: fiecare copil este unic, poți avea un bebe liniștit sau unul agitat, poți avea parte de nopți în care să dormi câte patru, cinci sau chiar șase ore sau doar două, trei. Ceea ce am trăit și trăiesc eu nu este o regulă general valabilă. Însă, este posibil să ți se întâmple și ție. Iar dacă se va întâmpla, atunci când îți va fi cel mai greu, când te vei simți copleșită și nu mai știi dacă ce faci e bine sau rău, când nu mai știi dacă azi e marți sau miercuri, data din calendar sau cât e ceasul, gândește-te la un singur lucru: că acel suflet mic te-a ales pe tine să-i fii mamă. Pentru că undeva, acolo, în Univers, a existat o sclipire care a decis că vrea să prindă viață în pântecul tău. Pentru că a avut încredere că-i vei oferi toată grija și toată iubirea de care ești capabilă. Și e suficient ca să fii cea mai fericită femeie din lume.