7 lucruri care s-au schimbat în viața mea după ce am devenit mamă

Înainte de a avea copil, credeam cu tărie că, odată ce devii părinte, viața ta nu-ți mai aparține. Că tot ce ai trăit se sfârșește. Că tot ce ai simțit moare. Că tot ce ai crezut a fost doar o iluzie. Că te transformi, că totul în jurul tău se transformă, că devii o altă persoană, că-ți pierzi libertatea și identitatea. Nu mai ești tu, ești mamă și atât. În anumite privințe am avut dreptate, în altele nu…Cert este că acest nou rol nu mi-a venit mereu ca o mănușă. Uite cum mi s-a schimbat viața după ce l-am născut pe Luca!

Odată cu nașterea copilului, am pierdut niște lucruri pe care nu le voi mai avea niciodată, dar am câștigat altele pe care nici nu le credeam posibile.Viața mea s-a schimbat radical, eu m-am schimbat foarte mult…Și, câteodată, tare mi-e dor de mine cea de demult…

1. Sunt mereu obosită

Eu nici acum, după un an jumate, nu mi-am revenit cu somnul. Sunt în continuare atât de obosită, încât aș dormi aproape oricând și aproape oriunde…Privarea de somn a fost pentru mine una dintre cele mai crunte experiențe pe care le-am trăit vreodată. Am resimțit-o ca pe o adevărată tortură. Cu vreo două luni înainte de a-l naște pe Luca am suferit de insomnii și reușeam să dorm doar câteva ore pe noapte, mai mult spre dimineață. După ce s-a născut băiatul, până la patru luni l-am hrănit la cerere, adică și de cinci ori pe noapte. Mă trezeam câteodată și din oră în oră. Apoi, am rărit biberoanele până când am ajuns la două: cel de la ora 01.00 și cel de la ora 04.00. Începusem să mă trezesc din trei în trei ore și mi mi se părea cel mai mare lux.. Dar cu oboseala nu te pui. Se pare că cele trei ore nu îmi erau de ajuns. Iar când mi-am dat seama că mai am puțin și cad din picioare, am spus stop și am mai renunțat la un biberon. Dar tot nu am reușit să mă odihnesc pentru că Luca, din acel moment, a început să se trezească noapte de noapte urlând. Și acum are episoade când plânge și nu dorm mai mult de două ore legat. Dar, recunosc, avem parte și de nopți liniștite. Una peste alta…când mă uit în oglindă, în loc să văd un chip vesel și luminos, văd cearcăne, un ten palid, o față trasă și-o privire ștearsă. Mă sperii de mine și de halul în care oboseala și-a pus amprenta pe chipul meu. Oare o să-mi mai revin vreodată?

2. Am alte priorități

Înainte de a-l naște pe Luca, prioritatea numărul unu era jobul. Totul se învârtea în jurul acelui job care nici măcar nu-mi aducea cine știe ce satisfacții. Era, mai degrabă, o rutină în care mă complăceam și din care nu aș mai fi ieșit dacă nu ar fi trebuit să intru în concediu pentru creșterea copilului. Eram genul ala de om care și-ar fi dat și sufletul pentru ca totul să fie bine, șefii să fie mulțumiți, iar eu împăcată că am dus la bun sfârșit ce mi s-a cerut în ziua respectivă. Culmea, ajunsesem la un moment dat să visez noaptea titluri, șapouri și subiecte pentru articole noi. De când a apărut Luca în viața mea, jobul nu mai contează atât de mult..Ce contează, în schimb, este timpul petrecut alături de copilul meu. Am alte priorități, văd lucrurile puțin diferit, nu mai sunt atât de dispusă să fac compromisuri. Aș fi în stare chiar să renunț la jobul actual și să îmi caut altceva mai aproape de casă sau cu un program mai flexibil. Lucru pe care înainte nici nu-l concepeam…

3. Nu mai am timp pentru mine

Și când spun asta mă refer la faptul că nu mai am timp să ies la terase cu prietenii, să bat noaptea cluburile și ziua parcurile, să mă plimb, să ies la shopping și să mă uite Dumnezeu cu orele prin magazine…Nu mai am timp să merg la film sau teatru, să merg săptămână de săptămână la salon, să dau o fugă până la mare sau până la munte așa…doar pentru că mă plictisesc și nu am ce face în oraș. Am realizat repede că viața mea nu va mai fi nicodată la fel și că va trebui să fac față cumva frustrărilor. Să știi că este greu să renunți brusc la stilul de viață pe care l-ai avut înainte, indiferent cum ai trăit. Așa că am încercat să mai atenuez din impactul negativ. Cum? Mi-am găsit câteva preocupări care să mă relaxeze în timpul acela scurt pe care îl aveam la dispoziție. Când Luca doarme, mă uit la un film, la un serial, citesc câteva pagini dintr-o carte…fac ceva bun de mâncare…Seara, în timp ce băiatul stă cu tatăl lui, eu mă bucur de o baie relaxantă…iar după ce adoarme mă delectez cu o bere rece, un pahar cu vin sau o bucată crocantă de ciocolată. Sunt bucurii mărunte care fac însă diferența.

4. Adio vacanțe liniștite!

Anul trecut am avut parte de prima vacanță în trei și, din păcate, nu a fost așa cum mi-am imaginat..noi singuri, cu bebelușul nostru care este numai un zâmbet…pe o plajă pustie și fericiți până la cer și-napoi. Nu. Am avut parte de urlete, de stres, de un program draconic de masă și somn, de nopți agitate și zile și mai și…Luca încă se trezea de două ori pe noapte să mănânce, iar dimineața, la ora 07.00 cel târziu, eram cu toții în picioare ca să mai prindem puțin timp de stat la plajă. La ora 10 eram deja în drum spre casă. Ce relaxare…ce odihnă..când ajungeam acasă mă mutam direct în bucătărie să-i pregătesc prânzul, apoi îl hrăneam, îl culcam …încă îl legănam pe picioare ca să adoarmă…apoi la patru după-amiază, repede din nou pe plajă…la șase, șapte iar acasă, unde începea din nou nebunia..băiță..mâncare…joacă..somn… Numai vacanță nu s-a numit…Concediile noastre, înainte de Luca, erau în Vamă, nopțile noastre..prin cluburi sau pe la terase până-n zori..zilele le petreceam undeva la umbră devorând cărți, ziare, reviste, tot ce ne pica în mână…Fără stres, fără agitație, lumea întreagă era a noastră. Acum lumea noastră este lumea lui. A copilului…Atunci, dacă aveam chef, ne urcam în mașină doar cu hainele de pe noi și dădeam o fugă la munte, la mare, la Sighișoara. Sau cine știe pe unde mai ajungeam…totul ne era la discreție, dar cel mai mult ne era la discreție timpul…să faci ce vrei, când vrei, cu cine vrei…

5. Izolată, fără prieteni și viață socială

Aproape un an și ceva nu am știut decât să fac de mâncare pentru noi și pentru Luca, să spăl, să fac curat în casă, cumpărături, să scot copilul afară, să-i fac băiță, să-l hrănesc, să-l adorm, să am grijă ca totul să fie bine pus la punct pentru a doua zi. Încet, încet m-am izolat, am pierdut legătura cu prietenii, cu unii colegi de la birou nu am mai vorbit deloc, cu alții nu am mai păstrat legătura…ceea ce mi se pare foarte grav având în vedere că eram destul de apropiați.Viața mea socială era pe linie moartă, eu singură cuc, cu griji, stresată, obosită și fără vreo perspectivă. Ok. Am un copil care îmi ocupă tot timpul și-mi umple toată viața. Și ce mă fac acum? Eu..cu mine…unde mai sunt eu în ecuația asta? Nu am putut suporta gândul ăsta..așa că am luat taurul de coarne și m-am mobilizat. Trebuia să fac ceva și pentru mine dacă nu voiam să o iau razna de tot. Am reînceput să merg la salon, să fac shopping chiar dacă nu am deocamdată unde să port rochiile pe care mi le-am cumpărat, pantofii și bluzele, m-am vopsit, m-am tuns, am avut grijă să am mereu o manichiură perfectă, mi-am făcut abonament la sală, am mers de câteva ori și la piscină…încet, încet parcă îmi reiau viața din punctul acela mort în care am lăsat-o acum un an și jumătate.

6. Țin mai mult la sănătatea mea

Aș putea spune fără să exagerez foarte mult că am ajuns chiar ipohondră…Mi-e frică să nu mă îmbolnăvesc și să nu mai pot avea grijă de Luca. Și duc gândul și mai departe..Mi-e frică ca nu cumva să se întâmple ceva rău cu mine și să nu-mi văd copilul crescând..mda. Revenind…spuneam că mi-e frică să nu mă îmbolnăvesc și mă gândesc cu groază cum ar fi dacă într-o zi, din cauza durerilor de spate care m-au cam tot deranjat în ultima vreme, nu voi mai putea să mă ridic din pat. Am zis că o să-mi fac timp să merg la un control. Am găsit aici un cabinet unde îmi voi face o programare. Chiar sper să mă țin de cuvânt pentru că am tendința de a nu mă mai îngrijora după ce durerea trece. Iar acum mi-a dat o pauză poate și datorită faptului că am început să fac ceva mișcare. Cabinetul chiar mi se pare foarte ok și serios, iar serviciile oferite acoperă o gamă destul de largă de afecțiuni. Dacă te interesează, mai multe informații găsești pe siteul lor.

7. Îmi retrăiesc copilăria

Da, cred că cu asta ar fi trebuit să încep…zi de zi îmi retrăiesc prin băiatul meu copilăria. Îmi amintesc, uneori, niște momente pe care le credeam uitate pentru totdeauna și mi se face un dor de-mi vine să jelesc și să nu mă mai opresc. Primele mele amintiri le am cu ea. „Dă piciorușul la mamaia!”. Așa mă alinta. Iar eu întindeam piciorul gol și murdar de praf și ea mi-l săruta degețel cu degețel. Așa fac și eu cu Luca. Sunt absolut și iremediabil îndrăgostită de piciorușele și tălpicile lui. Le-aș ronțăi în continuu dacă aș putea…Tare mi-e dor de mamaia și tataia…de ei, cei de atunci, de demult…Nu vreau să vorbesc prea mult despre bunicii mei – pentru că aș plânge și nu vreau s-o fac acum…poate altă dată. Oricum, mi-i amintesc des pe amândoi..sunt momente când mă fulgeră amintiri dintre cele mai vechi și mai banale…Ei mi-au oferit cele mai frumoase amintiri din copilărie. Un singur lucru îmi doresc acum: să nu fac aceleași greșeli pe care le-au făcut părinții mei cu mine. Să am cu Luca o relație de prietenie, să-l fac să simtă cât de mult îl iubesc, cât de mult contează, cât de mândră sunt de el, cât de fericită sunt că m-a ales să-i fiu mamă. Și aș vrea să nu-l dezamăgesc niciodată. Uite…îl privesc chiar în momentul acesta cum escaladează canapeaua, cum se cocoață până sus și călărește spătarul de parcă ar călări un cal. Exact așa făceam și eu pe fotoliile alor mei, din sufragerie. Diferența e că eu eram mult mai mare. Dar acea bucurie nestăvilită, acea sclipire din priviri, acea fericire în stare pură…le cunosc atât de bine pe toate…În fiecare zi sunt un copil. Un copil mare care are un copil mic..

S-ar putea ca citind acest articol să ți se pară trist ce am scris și ce ți-am povestit. Nu știu dacă este sau nu. Știu că, uneori, mi-e foarte greu să fiu mamă, dar cumva, indiferent cum, într-un fel sau altul, reușesc să le duc pe toate la bun sfârșit. Și sunt fericită că totul este bine. Luca e sănătos, vesel, râde, se joacă. Este cel mai frumos lucru pe care viața putea să mi-l ofere. Și nu am nici un regret. Iar dacă ar fi s-o iau de la capt, cu orice risc, dar absolut orice risc, aș face-o din nou și din nou și din nou și aș da viață cele mai frumoase făpturi din lume…copilul meu. Copilul meu perfect!