Pe Luca l-am dat la grădiniță în luna iunie, și uite că, mâine, poimâine, se împlinesc trei luni de când a intrat în colectivitate. O să-ți povestesc prin ce experiențe am trecut noi, cu bune și cu rele, ce am învățat din ele și cum am gestionat micile crize. Sunt câteva sfaturi pentru părinții care caută și ei grădiniță, poate vor trece mai ușor prin acest iureș nebunesc de sentimente contradictorii, emoții și stres.

 Cum am ales cea mai bună grădiniță

Cum spuneam și în acest articol, grădinița ideală nu există. Așa că, a trebuit să fac niște mici compromisuri. Compromisuri în legătură cu distanța până acasă, în legătură cu transportul, dar și compromisuri financiare. Dar au meritat, pentru că în acele momente alte lucruri mi se păreau importante.

Meniul

În primul rând, pentru mine a contat foarte mult ca Luca să mânânce cât mai sănătos. De exemplu, la micul dejun pe care i-l prepar acasă, eu îi dau copilului, câteodată, cereale integrale cu lapte în care adaug și pseudocereale: rezultă o pastă din orz, ovăz, hrișcă, quinoa și fulgi de porumb. La una dintre grădinițele pe care le-am vizitat copiii primeau dimineața șuncă. Nu am fost niciodată de acord cu carnea procesată și mezelurile. Luca nu a pus gura pe așa ceva și sper nici să n-o facă prea curând. Așa că am tăiat de pe listă grădinița cu pricina. Alte grădinițe ofereau copiilor zilnic dulciuri, nu aveau bucătărie proprie și nici mâncarea nu era prea grozavă.

Curățenia

În afara unui meniu sănătos, echilibrat și diversificat a contat foarte mult curățenia. La grădinița noastră aproape că lingi pe jos. Exagerez, dar ai înțeles ideea. Totul în jur de la ferestre, perdele și draperii, covoare, obiecte sanitare, obiecte de mobilier și alte mici decorațiuni – totul îți dă această senzație de curat și proaspăt. Ni s-a explicat la prima vizită cum se face curat, cum se dezinfectează, ne-au arătat inclusiv produsele de curățenie pe care le folosesc. Am vizitat fiecare încăpere a clădirii, inclusiv debarale și cămări. Am intrat în bucătărie, am deschis dulapuri și frigidere, am inspectat vasele în care se prepară mâncarea gătită, am văzut tacâmurile și vesela. Totul, dar absolut totul era impecabil.

Acomodarea treptată

Introducerea unui copil în colectivitate este o etapă foarte importantă în dezvoltarea lui din toate punctele de vedere, însă acest drum este, uneori, tare anevoios. Se lasă cu lacrimi de crocodil, cu plânsete, cu țipete, copilul este disperat, vrea la mama, nu știe de ce este lăsat acolo, de ce pleacă părinții, îi este frică de străini și se simte abandonat. Așa că am ținut foarte mult să găsesc o grădiniță care să accepte ideea de acomodare treptată. Asta, mai ales pentru că Luca este un băiețel foarte dependent de mine, ca orice copil care a stat timp de doi ani aproape numai cu mama lui. Despărțirea este, de cele mai multe ori, foarte grea, atât pentru el, cât și pentru tine, ca părinte. O să-ți povestesc cum a fost la noi.

Cu vreo câteva săptămâni înainte de prima zi de grădiniță, eu aproape că am făcut un atac de panică la gândul că-mi voi da copilul „prin străini”. Nu puteam să concep, creierul meu se blocase, nu putea mesteca această informație: îmi dau copilul să-l crească alții, nu voi mai fi lângă el când va avea nevoie. Cine o să-l mai mângâie? Cine o să-l mai ia în brațe? Cine o să se mai joace cu degețelele lui? Cine o să-l mai ciupească de pulpițe? Cine o să-i mai ia apărarea dacă îl va supăra un alt copil mai mare? Parcă se ducea în armată, nu la grădiniță!!! Realizam că exagerez foarte mult, că dramatizez teribil, dar asta simțeam. Îmi imaginam camera lui goală peste zi și nu mai puteam respira. A trebuit să lucrez mult cu mine ca să accept ideea de grădiniță. În capul meu transformasem plecarea lui într-o chestia absolut dramatică, ceva teribil peste care eu nu puteam trece. Asta, cum spuneam, cu câteva săptămâni înainte.

Cu timpul însă, vizitând grădinițe, vorbind cu educatoarele și doamnele directoare, văzând alți copii acolo jucându-se, am început să mă mai liniștesc. Am prins încredere. Grădi nu este un bau-bau. Da. Recunosc. Înainte de a-mi obișnui copilul cu grădi, a trebuit să mă obișnuiesc eu. Am realizat foarte repede că dacă eu nu sunt ok, îi voi transmite asta și băiatului, iar de aici…vom intra într-un cerc vicios din care cu greu vom mai ieși. Acum, după ce am depășit criza prin care am trecut, cred că un singur sfat aș putea să dau părinților care caută grădiniță sau care tocmai și-au dat copilul la creșă. Dacă voi priviți acest proces cu panică, frică, stres sau emoții negative și copilul se va comporta la fel. Când m-am relaxat, s-a relaxat și Luca. Nu în același moment, nu în aceeași zi, ci treptat, treptat. Comportamentul lui mi-a schimbat și mie modul de a privi lucrurile. Și viceversa. Nu știu care dintre noi doi l-a tras și pe celălalt pe linia de plutire. Dar, cumva, ne-am echilibrat reciproc. Așa cred. Așa simt privindu-l.

Sfaturi pentru părinții care caută grădiniță. Cum a fost în prima zi

În prima zi, am mers la grădi și am stat împreună cu băiatul în sala de clasă. A doua zi, a mai venit încă un părinte. Imaginează-ți o educatoare, doi copii mici și doi părinți stresați în ultimul hal care se joacă cu mașinuțe, cuburi și lego jos, pe covor. În prima și a doua zi am stat cu Luca o oră și am plecat împreună acasă. A doua zi am stat vreo două ore și am plecat din nou acasă. Am prelungit programul pe parcursul întregii săptămâni, fiind lângă copil non stop, în sala de clasă, în sala de mese și afară, la locul de joacă. Ne-am spălat împreună pe mâini la micile chiuvete bebelușești, l-am schimbat de pamperși în locul special amenajat, l-am dat în tobogan, și leagăne…toate astea făcute împreună cu Miss Bety educatoarea grupei baby și a altor doamne îngrijitoare.

Începând cu a doua săptămână, am încercat să mă retrag, încet,încet. Aveam inima cât un purice, eram speriată, mă simțeam vinovată, tremura sufletul în mine și îmi venea să bocesc necontrolat. Îmi lăsam copilul singur! În prima zi, am lipsit o oră. Mi-am luat inima-n dinți și am plecat fără ca Luca să mă vadă. La colțul străzii este o benzinărie. M-am refugiat acolo. Mi-am luat o cafea, am pus telefonul pe masă, am deschis laptopul și am început să lucrez ceva pentru site. Voiam să scriu un articol, să-ți spun ce simt în acele momente, dar ochii îmi erau ațintiți pe telefon. Doamne…să nu sune! Dacă suna, suna Miss Bety, care mi-ar fi spus că Luca plânge. Ar fi trebuit ca în câteva minute să ajung la grădi să-l iau acasă. Dar nu a sunat nimeni. Nici atunci și nici în altă zi.

După alte două săptămâni de stat cu orele în benzinărie – deja mă cunoșteam cu toți angajații – am decis că este momentul să plec direct acasă. În prima lună, Luca a stat la program scurt, până la ora 13.00. După masa de prânz, veneam și îl luam. A doua lună, în iulie, a stat la program lung. Însă, pentru că ne aflam în etapa a doua de acomodare treptată, având în vedere și noul program, îmi luam copilul imediat după gustarea de la ora 16.00.

O gură de aer…simt că trăiesc!

A fost foarte greu pentru mine începutul grădiniței. Cred că am avut eu mai mari probleme de acomodare decât copilul. Când îl lăsam și plângea, mi se rupea sufletul. Pentru că, deși l-am introdus treptat în colectivitate, Luca a avut destul de multe episoade de plâns. Lucrul bun – dacă poți vedea ceva bun în asta – a fost că, după ce plecam, se potolea, iar peste zi era un copil cuminte, cooperant, vesel și sociabil. Problema era dimineața, la despărțire. Am suferit foarte mult. Erau zile când plecam și eu plângând. Dar, cred că orice părinte trece, mai devreme sau mai târziu, prin asta. Este una dintre multele probe de foc. Încercam să mă îmbărbătez, să-mi spun că e normal să plângă, că așa fac toți copiii, că este normal ca eu să sufăr, că așa fac toți părinții.

Odată ajunsă acasă, parcă lucrurile nu mai păreau atât de negre. Educatoarea îmi scria mesaje de încurajare și mă ținea la curent cu tot ce făcea băiatul. Nu mai spun că eram cu ochii pe camerele de supraveghere toata ziua. Și, încet, încet, am reușit să-mi reiau viața. În primul rând, am început să mă bucur de tihna cafelei de dimineață pe care mi-o faceam imediat ce intram pe ușă. Am început să am timp și de mine..cosmetică, coafor, mani și pedi, shopping cu orele prin malluri..Yupiiii!!!!  Este adevărat, cred că în perioada asta am făcut curat în casă cum nu am făcut în viața mea, am spălat, am călcat rufe și hăinuțe, am făcut de mâncare câte două, trei feluri, am organizat chiar un brunch acasă și am invitat într-o dimineață câteva prietene, am mers la cumparaturi plus alte și alte drumuri cu treabă. Este adevărat, uneori mai storceam câte o lacrimă, două, când intram la băiat în cameră și o vedeam goală.

Drumul cu autobuzul, un coșmar

Grădinița noastră se află la câteva stații de autobuz, iar apoi, după ce cobori, mai trebuie să mergi pe jos vreo 5-7 minute. Din păcate, în acea perioadă, mașina personală era pe butuci, fără ITP, fără baterie, fără RCA…fără revizie, fără carburant. Practic, era ca și cum nu ar fi existat. Inițial, nu mi s-a părut o mare problemă să mergem cu autobuzul. Nu mi-a convenit, dar nici nu am făcut din asta o dramă. Aia e! Îmi asum drumul cu RATB-ul pentru o perioadă.

Însă, apoi, mi-am blestemat zilele. Eram în stație dimineața la ora 08.00 fix. Dacă pierdeam mașina de la ora 08.00 la revedere, drum bun! Mai venea încă una după vreo 15 minute. În care, de obicei, nu ne puteam urca din cauza aglomerației. Și trebuia să mai așteptăm. Venea și următoarea. Era deja 8.30. De multe ori, nici în asta nu ne puteam urca. Înăuntru era o aglomerație de nedescris. Scandaluri și călcături în picioare. Căldură, oameni nemulțumiți, stresați și nervoși. Nu aveai loc să te miști, stăteai și într-un picior dacă aveai ghinion. A fost ceva absolut oribil! Imaginează-ți cum stăteam eu cu copilul în brațe, ținut doar într-o mână, cu geanta mea pe umăr, cu ghiozdănelul lui pe alt umăr și cu cealaltă mână încercând să prind o bucățică dintr-o bară de susținere. Pe Luca nu puteam să-l las să stea în piciorușe pentru că l-ar fi strivit lumea. Nu mai spun că s-ar fi speriat ar fi început să plângă. S-a întâmplat de câteva ori să urle chiar la mine în brațe. Dar erau și zile când celor care stăteau pe scaune li se făcea milă de noi (sau poate nu mai suportau țipetele copilului) și ne lăsau să stăm jos. Ce să mai spun…drumul până la grădi și înapoi a fost un coșmar. Motiv pentru care, de nervi, într-o singură zi am cumpărat și baterie, și RCA, am făcut și revizia și ITP-ul.

Luca, după trei luni de grădiniță

Luca s-a integrat în colectivitate, chiar dacă și acum mai plânge, uneori, dimineața, la despărțire. Însă, după ce plec se liniștește, iar peste zi este un copil cuminte, cooperant, sociabil și vesel. A fost grea acomodarea, dar nu ceva de speriat. Putea fi și mai rău. Ce am observat schimbat în comportamnentul lui este un atașamant mai profund față de mine. Când ajungem acasă devine dintr-o dată avid de iubire și de atenție. Îmi dau seama care sunt motivele. Așa că ajungem acasă, întrăm pe ușă, ne descălțăm împreună, ne spălăm pe mâini împreună, ne schimbăm de haine împreună..toate activitățle le fac cu copilul lipit de mine. Dacă îl las singur pentru câteva clipe, există riscul să înceapă să plângă și să se mai oprească după jumătate de oră. Crizele acestea de plâns se întâmplă des și am observat că motivele sunt aproape inexistente sau foarte banale. Parcă le caută și dacă nu le găsește, le inventează. Nu vrea să se descalțe. Nu vrea să intre în casă. Nu vrea să se spele pe mâini, deși este o activitate care îi place în general. Pune mâna la aragaz, cuptor, trage de nu știu ce sertar de la frigider, vrea să se urce pe calorifer, iar apoi să privească pe geam. Vrea apă, dar o refuză când i-o dau, vrea să se urce pe masă, vrea să se joace cu mopul din balcon..sunt chestii pe care i le accept și altele pe care i le refuz. Dacă se lovește de un NU categoric din partea mea, se trântește pe burtică și se pune pe urlete. Nu am ce să-i fac. Ori îi fac pe plac, ori…asta e. Îl las să se descarce. Nu am cu ce să-l păcălesc. Nu se mai lasă păcălit. După ce trece criza, timp în care eu îl ignor, dar stau cu ochii pe el, ne vedem în continuare de ale noastre. Devine din nou copilul dulce și cuminte și drăgăstos și vesel de care sunt totalmente îndrăgostită.

Știu că am scris mult. Dar am vrut să-ți împărtășesc din experiența mea, să-ți spun povestea noastră, să-ți arăt că tot procesul acesta – uneori atât de dificil – este normal și firesc. Și ar trebui să-l privim mai detașați, mai obiectiv, nu cu încrâncenare, cu panică și stres, cum am făcut eu la început. Nu e bine nici pentru noi, nici pentru copii. Sfaturi pentru părinții care caută grădiniță ar fi multe, dar mă voi opri la unul singur: dragă mamă, dragă tată, dacă voi sunteți relaxați și liniștitți și cei mici vor fi la fel. Nu spun că nu vor plânge. Spun că încurajați și susținuți ei se vor obișnui cu schimbarea. Sunt copii și copiii sunt foarte maleabili. Cu adulții e mai greu…Pentru noi este foarte dificil să ne schimbăm peste noapte..e greu să renunți dintr-o dată la angoase, frici, temeri, la stres, grijă, emoții…dar trebuie să fim puternici pentru ca ei să crească puternici.

Sursa foto: Pixabay, arhivă personală