Tags Posts tagged with "sfaturi parinti"

sfaturi parinti

0 1388

Pe Luca l-am dat la grădiniță în luna iunie, și uite că, mâine, poimâine, se împlinesc trei luni de când a intrat în colectivitate. O să-ți povestesc prin ce experiențe am trecut noi, cu bune și cu rele, ce am învățat din ele și cum am gestionat micile crize. Sunt câteva sfaturi pentru părinții care caută și ei grădiniță, poate vor trece mai ușor prin acest iureș nebunesc de sentimente contradictorii, emoții și stres.

 Cum am ales cea mai bună grădiniță

Cum spuneam și în acest articol, grădinița ideală nu există. Așa că, a trebuit să fac niște mici compromisuri. Compromisuri în legătură cu distanța până acasă, în legătură cu transportul, dar și compromisuri financiare. Dar au meritat, pentru că în acele momente alte lucruri mi se păreau importante.

Meniul

În primul rând, pentru mine a contat foarte mult ca Luca să mânânce cât mai sănătos. De exemplu, la micul dejun pe care i-l prepar acasă, eu îi dau copilului, câteodată, cereale integrale cu lapte în care adaug și pseudocereale: rezultă o pastă din orz, ovăz, hrișcă, quinoa și fulgi de porumb. La una dintre grădinițele pe care le-am vizitat copiii primeau dimineața șuncă. Nu am fost niciodată de acord cu carnea procesată și mezelurile. Luca nu a pus gura pe așa ceva și sper nici să n-o facă prea curând. Așa că am tăiat de pe listă grădinița cu pricina. Alte grădinițe ofereau copiilor zilnic dulciuri, nu aveau bucătărie proprie și nici mâncarea nu era prea grozavă.

Curățenia

În afara unui meniu sănătos, echilibrat și diversificat a contat foarte mult curățenia. La grădinița noastră aproape că lingi pe jos. Exagerez, dar ai înțeles ideea. Totul în jur de la ferestre, perdele și draperii, covoare, obiecte sanitare, obiecte de mobilier și alte mici decorațiuni – totul îți dă această senzație de curat și proaspăt. Ni s-a explicat la prima vizită cum se face curat, cum se dezinfectează, ne-au arătat inclusiv produsele de curățenie pe care le folosesc. Am vizitat fiecare încăpere a clădirii, inclusiv debarale și cămări. Am intrat în bucătărie, am deschis dulapuri și frigidere, am inspectat vasele în care se prepară mâncarea gătită, am văzut tacâmurile și vesela. Totul, dar absolut totul era impecabil.

Acomodarea treptată

Introducerea unui copil în colectivitate este o etapă foarte importantă în dezvoltarea lui din toate punctele de vedere, însă acest drum este, uneori, tare anevoios. Se lasă cu lacrimi de crocodil, cu plânsete, cu țipete, copilul este disperat, vrea la mama, nu știe de ce este lăsat acolo, de ce pleacă părinții, îi este frică de străini și se simte abandonat. Așa că am ținut foarte mult să găsesc o grădiniță care să accepte ideea de acomodare treptată. Asta, mai ales pentru că Luca este un băiețel foarte dependent de mine, ca orice copil care a stat timp de doi ani aproape numai cu mama lui. Despărțirea este, de cele mai multe ori, foarte grea, atât pentru el, cât și pentru tine, ca părinte. O să-ți povestesc cum a fost la noi.

Cu vreo câteva săptămâni înainte de prima zi de grădiniță, eu aproape că am făcut un atac de panică la gândul că-mi voi da copilul „prin străini”. Nu puteam să concep, creierul meu se blocase, nu putea mesteca această informație: îmi dau copilul să-l crească alții, nu voi mai fi lângă el când va avea nevoie. Cine o să-l mai mângâie? Cine o să-l mai ia în brațe? Cine o să se mai joace cu degețelele lui? Cine o să-l mai ciupească de pulpițe? Cine o să-i mai ia apărarea dacă îl va supăra un alt copil mai mare? Parcă se ducea în armată, nu la grădiniță!!! Realizam că exagerez foarte mult, că dramatizez teribil, dar asta simțeam. Îmi imaginam camera lui goală peste zi și nu mai puteam respira. A trebuit să lucrez mult cu mine ca să accept ideea de grădiniță. În capul meu transformasem plecarea lui într-o chestia absolut dramatică, ceva teribil peste care eu nu puteam trece. Asta, cum spuneam, cu câteva săptămâni înainte.

Cu timpul însă, vizitând grădinițe, vorbind cu educatoarele și doamnele directoare, văzând alți copii acolo jucându-se, am început să mă mai liniștesc. Am prins încredere. Grădi nu este un bau-bau. Da. Recunosc. Înainte de a-mi obișnui copilul cu grădi, a trebuit să mă obișnuiesc eu. Am realizat foarte repede că dacă eu nu sunt ok, îi voi transmite asta și băiatului, iar de aici…vom intra într-un cerc vicios din care cu greu vom mai ieși. Acum, după ce am depășit criza prin care am trecut, cred că un singur sfat aș putea să dau părinților care caută grădiniță sau care tocmai și-au dat copilul la creșă. Dacă voi priviți acest proces cu panică, frică, stres sau emoții negative și copilul se va comporta la fel. Când m-am relaxat, s-a relaxat și Luca. Nu în același moment, nu în aceeași zi, ci treptat, treptat. Comportamentul lui mi-a schimbat și mie modul de a privi lucrurile. Și viceversa. Nu știu care dintre noi doi l-a tras și pe celălalt pe linia de plutire. Dar, cumva, ne-am echilibrat reciproc. Așa cred. Așa simt privindu-l.

Copil mic cu ghiozdanul in spate pe strada
Luca nu mai vrea să fie ținut de mânuță, lui îi place să meargă singurel spre casă.

Sfaturi pentru părinții care caută grădiniță. Cum a fost în prima zi

În prima zi, am mers la grădi și am stat împreună cu băiatul în sala de clasă. A doua zi, a mai venit încă un părinte. Imaginează-ți o educatoare, doi copii mici și doi părinți stresați în ultimul hal care se joacă cu mașinuțe, cuburi și lego jos, pe covor. În prima și a doua zi am stat cu Luca o oră și am plecat împreună acasă. A doua zi am stat vreo două ore și am plecat din nou acasă. Am prelungit programul pe parcursul întregii săptămâni, fiind lângă copil non stop, în sala de clasă, în sala de mese și afară, la locul de joacă. Ne-am spălat împreună pe mâini la micile chiuvete bebelușești, l-am schimbat de pamperși în locul special amenajat, l-am dat în tobogan, și leagăne…toate astea făcute împreună cu Miss Bety educatoarea grupei baby și a altor doamne îngrijitoare.

Începând cu a doua săptămână, am încercat să mă retrag, încet,încet. Aveam inima cât un purice, eram speriată, mă simțeam vinovată, tremura sufletul în mine și îmi venea să bocesc necontrolat. Îmi lăsam copilul singur! În prima zi, am lipsit o oră. Mi-am luat inima-n dinți și am plecat fără ca Luca să mă vadă. La colțul străzii este o benzinărie. M-am refugiat acolo. Mi-am luat o cafea, am pus telefonul pe masă, am deschis laptopul și am început să lucrez ceva pentru site. Voiam să scriu un articol, să-ți spun ce simt în acele momente, dar ochii îmi erau ațintiți pe telefon. Doamne…să nu sune! Dacă suna, suna Miss Bety, care mi-ar fi spus că Luca plânge. Ar fi trebuit ca în câteva minute să ajung la grădi să-l iau acasă. Dar nu a sunat nimeni. Nici atunci și nici în altă zi.

După alte două săptămâni de stat cu orele în benzinărie – deja mă cunoșteam cu toți angajații – am decis că este momentul să plec direct acasă. În prima lună, Luca a stat la program scurt, până la ora 13.00. După masa de prânz, veneam și îl luam. A doua lună, în iulie, a stat la program lung. Însă, pentru că ne aflam în etapa a doua de acomodare treptată, având în vedere și noul program, îmi luam copilul imediat după gustarea de la ora 16.00.

O gură de aer…simt că trăiesc!

A fost foarte greu pentru mine începutul grădiniței. Cred că am avut eu mai mari probleme de acomodare decât copilul. Când îl lăsam și plângea, mi se rupea sufletul. Pentru că, deși l-am introdus treptat în colectivitate, Luca a avut destul de multe episoade de plâns. Lucrul bun – dacă poți vedea ceva bun în asta – a fost că, după ce plecam, se potolea, iar peste zi era un copil cuminte, cooperant, vesel și sociabil. Problema era dimineața, la despărțire. Am suferit foarte mult. Erau zile când plecam și eu plângând. Dar, cred că orice părinte trece, mai devreme sau mai târziu, prin asta. Este una dintre multele probe de foc. Încercam să mă îmbărbătez, să-mi spun că e normal să plângă, că așa fac toți copiii, că este normal ca eu să sufăr, că așa fac toți părinții.

Odată ajunsă acasă, parcă lucrurile nu mai păreau atât de negre. Educatoarea îmi scria mesaje de încurajare și mă ținea la curent cu tot ce făcea băiatul. Nu mai spun că eram cu ochii pe camerele de supraveghere toata ziua. Și, încet, încet, am reușit să-mi reiau viața. În primul rând, am început să mă bucur de tihna cafelei de dimineață pe care mi-o faceam imediat ce intram pe ușă. Am început să am timp și de mine..cosmetică, coafor, mani și pedi, shopping cu orele prin malluri..Yupiiii!!!!  Este adevărat, cred că în perioada asta am făcut curat în casă cum nu am făcut în viața mea, am spălat, am călcat rufe și hăinuțe, am făcut de mâncare câte două, trei feluri, am organizat chiar un brunch acasă și am invitat într-o dimineață câteva prietene, am mers la cumparaturi plus alte și alte drumuri cu treabă. Este adevărat, uneori mai storceam câte o lacrimă, două, când intram la băiat în cameră și o vedeam goală.

Drumul cu autobuzul, un coșmar

Grădinița noastră se află la câteva stații de autobuz, iar apoi, după ce cobori, mai trebuie să mergi pe jos vreo 5-7 minute. Din păcate, în acea perioadă, mașina personală era pe butuci, fără ITP, fără baterie, fără RCA…fără revizie, fără carburant. Practic, era ca și cum nu ar fi existat. Inițial, nu mi s-a părut o mare problemă să mergem cu autobuzul. Nu mi-a convenit, dar nici nu am făcut din asta o dramă. Aia e! Îmi asum drumul cu RATB-ul pentru o perioadă.

Însă, apoi, mi-am blestemat zilele. Eram în stație dimineața la ora 08.00 fix. Dacă pierdeam mașina de la ora 08.00 la revedere, drum bun! Mai venea încă una după vreo 15 minute. În care, de obicei, nu ne puteam urca din cauza aglomerației. Și trebuia să mai așteptăm. Venea și următoarea. Era deja 8.30. De multe ori, nici în asta nu ne puteam urca. Înăuntru era o aglomerație de nedescris. Scandaluri și călcături în picioare. Căldură, oameni nemulțumiți, stresați și nervoși. Nu aveai loc să te miști, stăteai și într-un picior dacă aveai ghinion. A fost ceva absolut oribil! Imaginează-ți cum stăteam eu cu copilul în brațe, ținut doar într-o mână, cu geanta mea pe umăr, cu ghiozdănelul lui pe alt umăr și cu cealaltă mână încercând să prind o bucățică dintr-o bară de susținere. Pe Luca nu puteam să-l las să stea în piciorușe pentru că l-ar fi strivit lumea. Nu mai spun că s-ar fi speriat ar fi început să plângă. S-a întâmplat de câteva ori să urle chiar la mine în brațe. Dar erau și zile când celor care stăteau pe scaune li se făcea milă de noi (sau poate nu mai suportau țipetele copilului) și ne lăsau să stăm jos. Ce să mai spun…drumul până la grădi și înapoi a fost un coșmar. Motiv pentru care, de nervi, într-o singură zi am cumpărat și baterie, și RCA, am făcut și revizia și ITP-ul.

Luca, după trei luni de grădiniță

Luca s-a integrat în colectivitate, chiar dacă și acum mai plânge, uneori, dimineața, la despărțire. Însă, după ce plec se liniștește, iar peste zi este un copil cuminte, cooperant, sociabil și vesel. A fost grea acomodarea, dar nu ceva de speriat. Putea fi și mai rău. Ce am observat schimbat în comportamnentul lui este un atașamant mai profund față de mine. Când ajungem acasă devine dintr-o dată avid de iubire și de atenție. Îmi dau seama care sunt motivele. Așa că ajungem acasă, întrăm pe ușă, ne descălțăm împreună, ne spălăm pe mâini împreună, ne schimbăm de haine împreună..toate activitățle le fac cu copilul lipit de mine. Dacă îl las singur pentru câteva clipe, există riscul să înceapă să plângă și să se mai oprească după jumătate de oră. Crizele acestea de plâns se întâmplă des și am observat că motivele sunt aproape inexistente sau foarte banale. Parcă le caută și dacă nu le găsește, le inventează. Nu vrea să se descalțe. Nu vrea să intre în casă. Nu vrea să se spele pe mâini, deși este o activitate care îi place în general. Pune mâna la aragaz, cuptor, trage de nu știu ce sertar de la frigider, vrea să se urce pe calorifer, iar apoi să privească pe geam. Vrea apă, dar o refuză când i-o dau, vrea să se urce pe masă, vrea să se joace cu mopul din balcon..sunt chestii pe care i le accept și altele pe care i le refuz. Dacă se lovește de un NU categoric din partea mea, se trântește pe burtică și se pune pe urlete. Nu am ce să-i fac. Ori îi fac pe plac, ori…asta e. Îl las să se descarce. Nu am cu ce să-l păcălesc. Nu se mai lasă păcălit. După ce trece criza, timp în care eu îl ignor, dar stau cu ochii pe el, ne vedem în continuare de ale noastre. Devine din nou copilul dulce și cuminte și drăgăstos și vesel de care sunt totalmente îndrăgostită.

Știu că am scris mult. Dar am vrut să-ți împărtășesc din experiența mea, să-ți spun povestea noastră, să-ți arăt că tot procesul acesta – uneori atât de dificil – este normal și firesc. Și ar trebui să-l privim mai detașați, mai obiectiv, nu cu încrâncenare, cu panică și stres, cum am făcut eu la început. Nu e bine nici pentru noi, nici pentru copii. Sfaturi pentru părinții care caută grădiniță ar fi multe, dar mă voi opri la unul singur: dragă mamă, dragă tată, dacă voi sunteți relaxați și liniștitți și cei mici vor fi la fel. Nu spun că nu vor plânge. Spun că încurajați și susținuți ei se vor obișnui cu schimbarea. Sunt copii și copiii sunt foarte maleabili. Cu adulții e mai greu…Pentru noi este foarte dificil să ne schimbăm peste noapte..e greu să renunți dintr-o dată la angoase, frici, temeri, la stres, grijă, emoții…dar trebuie să fim puternici pentru ca ei să crească puternici.

Sursa foto: Pixabay, arhivă personală 

0 2278

Sunt mamă de băiețel neastâmpărat, frumos ca o jucărie în miniatură și dulce de-mi vine să-l mănânc. Oricum, în fiecare zi îi ronțăi piciorușele degețel cu degețel, iar el râde și își freacă tălpicile de bucurie. Și acum, când îți povestesc, mă apucă pofta să-l ciupesc de obrăjori și de pulpițe. Da, știm cu toții, am auzit asta peste tot: să fii părinte este cel mai frumos lucru din lume, însă atenție! Riști, poate fără să-ți dai seama, să te transformi într-o persoană care numai despre asta știe să vorbească. Iar dacă prietenii tăi nu au copii, s-ar putea să devii plictisitoare și chiar enervantă. Mai ales dacă îi judeci și le dai tot felul de sfaturi. Uite ce să nu le spui niciodată!

De când am devenit mamă, viața mi s-a schimbat radical. Și nu numai viața, ci întreg modul de a trăi, de a gândi și de a judeca lucrurile. M-am transformat teribil, uneori nici nu mă mai recunosc. Parcă sunt altă persoană. Nu știu dacă e de la hormoni sau sunt alte cauze, însă transformările prin care am trecut și trec sunt, de cele mai multe ori, radicale.

În primul rând, gândindu-mă la copilul meu, mi-a fost extrem de ușor să mă las de fumat. Nu mă credeam niciodată în stare de așa ceva, mai ales că am avut în trecut câteva tentative eșuate. Apoi, am realizat că pot trăi bine mersi și fără a mai ieși în cluburi, la terase sau cu prietenii hai hui. Simt că m-am maturizat peste noapte, brusc, văd altfel viața, lucrurile, am alte priorități și principii. Mă preocupă chestii noi pe care înainte nici nu le băgam în seamă. Toată viața mea este plină de acest copil minunat și parcă altceva nici nu mai știu. Și nici nu vreau să știu deocamdată. Probabil, lucrurile se vor schimba treptat, odată cu reîntoarcerea mea la job – printre oameni – cum îmi place să zic. Deocamdată însă mă preocupă rețetele culinare pentru bebeluși, încerc să îmi fac prieteni noi care la rândul lor au copii, mă interesez despre creșe și grădinițe, citesc tot ce-mi pică în mână despre parenting, diversificare și nutriția la copii, iar în loc să merg la shopping așa cum o făceam cândva, acum sunt dependentă de jucării. Și super ancorată în viața mea de femeie casnică, rol pe care l-am luat foarte în serios: calc hăinuțe pe bandă rulantă – dacă te interesează aici găsești niște mese de călcat super – fac curățenie în casă aproape zilnic, la fel cum zilnic fac mâncare, spăl lucrușoare, merg la cumpărături și sunt fericită când găsesc la supermarket avocado bio sau iaurt de capră. Ce mi se pare incredibil este că am început să fac cu drag niște lucruri pe care înainte le uram. Și am mai făcut ceva: am început să cumpăr diverse produse electrocasnice și dispozitive minune care îți promit marea cu sarea. Am cumpărat o râșniță cu care râșnesc semințele pentru bebeluș, am luat o căldare și un mop șmecher, am luat de pe acest site un dispozitiv care înlătură scamele. Am cumpărat un aparat de gătit în aburi, un mixer vertical, iar de Crăciun vreau să iau un aspirator cu apă. Să mă oprească cineva, vă rog!!!!! Am ajuns sclava tuturor reclamelor de la televizor!!

Da, m-am schimbat foarte mult, recunosc și îmi asum această transformare. Însă asta nu înseamnă că dacă preocupările mele sunt diferite, trebuie să impun și celor din jur să trăiască după noile mele reguli. Nu vreau să devin plictisitoare tot vorbind despre pamperși, căcuță, pișuță, alăptat, despre parcuri, leagăne și jucării. Nu vreau să devin enervantă încercând să-mi conving prietenele de cât de minunat este să fii gravidă având 15 kilograme în plus, picioarele ca niște butuci și burta cât casa. Nu vreau să mă evite nimeni pe motiv că nu știu să vorbesc altceva decât despre copilul meu. Care e rupt din soare….Și nu vreau, fără să-mi dau seama, să jignesc pe cineva, să fac pe cineva sufere sau să se simtă prost. Pentru că eu am trăit sentimente de genul acesta pe când nu aveam copil și nu mi-a fost deloc bine. Iar asta pentru că niște mămici dar și niște tătici nu au știut când să tacă, când să se oprească, având impresia că dacă ești părinte ești superior celor din jur, ești deodată cel mai bun, cel mai deștept, cel mai înțelept și..ce mai..ar trebui să ți se ridice o statuie. Iată ce nu ar trebui să spui niciodată unui cuplu care încă nu are copii ca să nu-i superi și să nu-i îndepărtezi:

 mama alaturi de bebelus

Grăbiți-vă pentru că nu mai aveți prea mult timp!

Mi s-a spus de nenumărate ori să mă grăbesc să fac un copil, iar fiecare părinte mi-a dat o sumedenie de motive…că timpul trece, că mai încolo nu voi mai avea răbdare, că pierd cea mai frumoasă experiență a vieții, mi-au dat până și motive religioase…că așa e de la Dumnezeu dat și alte bazaconii. Acești părinți sfătoși ar fi trebuit să-și vadă liniștiți de viața lor împlinită și de copiii lor minunați și să-i lase pe alții în pace. Este foarte enervant ca cineva să te tot bată la cap când tu ai alte priorități, când știi că nu este momentul să devii mamă, când nu-ți dorești asta, când ești fericit cu ceea ce ai deja și nu-ți dorești nici o schimbare. Culmea e că, la un moment dat, acești sfătoși încep, mai în glumă, mai în serios, să te judece: ești egoistă, te gândești numai la tine, ești o femeie imatură etc. Doamne, îmi spuneam în gând, fă-i pe ăștia să-nceteze, că nu știu cât mai rezist. Trist este că pe de-o parte te îndeamnă să faci copii, pe de altă parte se plâng de cât de greu este să-i crești și ce sacrificii uriașe trebuie să faci. Dragi mămici și tătici, nu uitați că fiecare decide pentru el însuși. Dacă un cuplu nu are copii, știu ei mai bine de ce, nu e cazul să încercați să-i convingeți voi. Nu trebuie să te convingă cineva să devii mamă. O faci când crezi tu, când simți tu, nu pentru că insistă niște prieteni. Eu am evitat cât de mult am putut astfel de persoane care cum mă vedeau, cum puneau vechea placă: da tu când faci unul? Eu am înțeles că altceva în afară de copilul lor nu mai știau – eu însămi trec prin etapa asta chiar acum – dar ce vină aveam? Mi se părea că acești oameni, odată normali, simpatici, cu o viață socială, prietenosi, de gașcă, au devenit brusc niște nebuni obsedați. Parcă ceva sau cineva le-a luat mințile, le-a șters creierele și le-a resetat toate valorile și principiile. Astfel că, odată ce am devenit și eu la rândul meu părinte, am jurat că nu voi întreba pe nimeni niciodată ”Tu când?”.

mama alaturi de copiii ei

Nu ești mamă, nu înțelegi prin ce trec!

Este adevărat că dacă nu ai copii, nu poți să știi ce e în sufletul unei mame când cel mic are febră, e bolnav, plânge de durere sau l-a supărat cineva. Dar asta nu înseamnă că ești inferioară acelei femei, că ești mai prejos decât ea…o ignorantă care-și dă aiurea cu părerea și își bagă nasul unde nu-i fierbe oala. Dimpotrivă. S-ar putea ca cineva care privește lucrurile din afară să înțeleagă chiar mai bine cum stau lucrurile. Pentru că unii părinți au tendința de a exagera foarte mult, se sperie, se panichează și dau unor incidente minore dimensiuni catastrofale.

Tu să-mi dai sfaturi când o să fii mamă, nu acum!

Am avut proasta inspirație de a spune unei mame că băuturile carbogazoase pe care i le administra copilului de numai doi ani nu sunt sănătoase. Mai bine tăceam căci am fost pusă imediat la punct. Pe undeva mi-am cam meritat soarta, altă dată să-mi fie învățătură de minte. Din simplul motiv că eu nu aveam pe atunci copil, însemna că nu mă pricep și ar fi mai bine să mă abțin de la comentarii. Știe ea ce face. Doar e mamă!! De parcă a fi mamă înseamnă obligatoriu să știi să-ți și crești copilul cum trebuie. Dragi mămici, dacă cineva vă dă un sfat sau vine cu o părere care nu coincide cu a voastră, nu mai săriți ca arse! Poate nu vă convine – recunosc, și eu sunt deranjată uneori de părerile unora sau ale altora – dar s-ar putea ca acele persoane să vă dorească tot binele din lume. Și nu trebuie să fii mamă ca să știi că dulciurile sunt nocive pentru cei mici sau că produsele fastfood sunt otravă curată. Dacă vei respinge din start și agresiv orice părere, nu te mira dacă prietenii tăi te vor evita.

copil  mic de mana cu mama lui

Eu am copil și nu mă mai plâng atât!

Da, după ce vine un copil pe lume, cum spuneam mai sus, viața ți se schimbă radical, mai ales dacă nu te ajută nimeni. Cum eu nu am avut nici un strop de ajutor din partea nimănui, a trebui să fac în așa fel încât să mă descurc singură. Au fost momente când tot ce mi-am dorit pe lume a fost încă o pereche de mâini, sau două…sau trei. Stresul, oboseala cronică, hidratarea proastă, lipsa unei alimentații sănătoase – mâncam pe fugă sau deloc – izolarea, toate acestea își pun amprenta și la un moment dat, dacă nu ești atentă, cedezi. Sunt mămici pe care le-am auzit de multe ori lăudându-se că au trecut cu bine peste această etapă grea și mă bucur pentru ele. Dar asta nu înseamnă că dacă cineva care nu duce o viață atât de zbuciumată ca a ta, atât de setresantă și obositoare nu are dreptul să-și spună of-ul din când în când. Nu i-o trânti în față “Eu am copil și nu mă mai plâng atât”. Știu, e destul de greu să înțelegi și să rezonezi cu o persoană care spune că este obosită deși doarme în fiecare noapte, iar ziua și-o petrece cum are chef. Tu, care știind ce înseamnă să fii cu adevărat frântă, să ți se închidă ochii pe stradă și să adormi pe toaletă, consideri că ai tot dreptul să o tragi puțin de urechi. Nu. Nu ai nici un drept. Nu te ma da drept model altora!

Probabil ar mai fi multe de spus dar, docamdată, atât îmi aduc aminte din trecutul meu și din experiența mea alături de mămici și tătici pe vremea când eu nici nu mă gândeam să concep un copil. A! Și să nu uit. Urăsc teribil expresia aceea șablon cu care defilează mândre nevoie mare multe mămici: să fii părinte este cea mai frumoasă meserie din lume, dar și cea mai grea. O să-ți spun într-un articol viitor motivul. Până atunci îți urez liniște, pace, voie bună și multă odihnă. Și nu uita să-ți ții prietenii mereu aproape.

Sursa: Pixabay, Unsplash